Viaţa Românească 10/2009

Volumul Ultima casă din URSS cuprinde în cele 200 de pagini ale sale o selecţie a reportajelor, interviurilor şi rela­tărilor realizate în aproape două decenii de jurnalistul Ştefan Susai, din Iaşi, despre lumea de peste Prut şi prejudecăţile care continuă să do­mi­ne mentalul colectiv românesc. “În Re­publica Moldova, oamenii simpli ca­ută să îşi trăiască viaţa ignorând, pe cît posibil, derapajele demo­cra­tice. Dacă s-ar gândi doar la politică, atunci locuitorii a zeci de ţări, printre care şi cei din Moldova şi, mai ales, din regiunea transnistreană, ar trebui să plece. Aceste ţări ar arăta apoi ca niş­te uzine părăsite”, scrie cu luci­di­tate Ştefan Susai. Dar autorul sur­prin­de în textele sale nu doar lu­mea po­litică, ci mai ales viaţa oa­me­ni­lor simpli, cu dramele lor, cauzate în ma­re parte de sărăcia cruntă, dar şi mi­cile bucurii. Titlul, Ultima casă din URSS, e doar una dintre cheile aces­tei selecţii de articole. Este po­ves­tea lui Grigore, un moldovean care nu a accep­tat niciodată să se mu­te din casa sa modestă, de la graniţa cu Ro­mâ­nia, prin spatele căreia curge Pru­tul. Tre­ce clandestin frontiera în­că din 1964 şi păstrează amintirea de­por­tării în Siberia. Prefaţa cărţii este semnată de Mihai-Răzvan Ungureanu, fost mini­stru de Externe, actualul şef al Ser­vi­ci­u­lui de Informaţii Externe al Ro­mâ­niei: “Volumul nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de ima­gini, unele pitoreşti, unele cutre­mu­­rătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru unii dintre noi. Es­­te o imagine vie, vibrantă a Re­pu­blicii Moldova şi, poate paradoxal, ate­m­porală. Efectele oscila­ţiilor stra­te­gice şi ezitărilor politice ale auto­ri­tă­ţilor de la Chişinău se resimt în fie­ca­re pagină a volumului, în fie­care colţ al ţării, de o parte şi de alta a Nis­tru­lui. Tensiunea din regiunea se­pa­ra­tistă este constantă, apăsătoare.” Ştefan Susai s-a născut în Iaşi în 1971. A absolvit Facultatea de Drept, dar s-a îndreptat către jurnalism. În perioada 1994-1996 a fost reporter şi edi­tor general la Radio Contact, în 1997 s-a alăturat echipei de la Radio Nord Est Iaşi. În acelaşi an a început colaborarea cu BBC. Din 2004 până la finele anului 2008 a fost director al biroului din Iaşi al RFI. Între 1999-2004 a colaborat cu postul TV An­te­na 1. Din 2007 până în 2009, a cola­bo­­rat cu Tele ’M, având propria emisiune, „Iaşiul în direct“. A mai co­la­borat cu „Jurnal de Chişinău“, al cărei corespondent la Moscova a fost în 1999. Din 2000 este corespondent al Agenţiei France Presse. În 2004 a fost trimis al RFI şi AFP în Trans­nistria, pentru a relata despre ata­cul re­gimului de la Tiraspol asu­pra şco­lilor româneşti. A fost reţinut sub­ acuza­ţia de „spionaj“ şi eliberat, du­pă ce a promis că va părăsi teri­toriul autoproclamatei RMN. A mai publi­cat reportaje despre Republica Mol­dova în „Suplimentul de cul­tură“, „Dilema Veche“ şi „Opinia Stu­den­ţească“. A beneficiat de nume­roa­se spe­cializări în jurnalism la Centrele de Jurnalism din Bucureşti, Chişinău, Opatija, Sofia şi Varşovia. Alte informaţii despre volum şi autor pot fi găsite pe blogul cărţii, ultima­casadinurss.blogspot.com (Z.I.)


http://www.viataromaneasca.eu/articole/30_miscellanea/476_ultima-casa-din-urss.html
 
Viaţa Românească, nr. 10/2009, pg. 122

Ştefan Susai, invitat la Tele M la emisiunea Boutique

Vineri, 06 noiembrie 2009, de la orele 19.30, Ştefan Susai va participa la emisiunea „Boutique”, de la postul local de televiziune Tele M, şi va vorbi despre cartea sa „Ultima casă din URSS”.

Operaţia Iaşi-Chişinău, o dată pe săptămână

Blog Emilian Galaicu Păun

Încă mai plutea în aerul Librăriei din Centru atmosfera distinsă de la lansarea studiului dnei Catherine Durandin, Statele Unite şi lumea moştenite de Obama, Cartier, 2009, că o altă carte „la zi” îşi face iată drum spre marele public, şi anume Ultima casă din URSS, de Ştefan Susai, Editura T, 2009. Şi asta exact în săptămîna în care toată Europa sărbătoreşte cea de a 20-a aniversare de la căderea Zidului berlinez; or, Cortina de Fier – adevărat, acum destul de ciuruită! – încă mai desparte nu atît cele două maluri ale Prutului, cît oamenii (în „nostalgici” şi cei care au votat schimbarea), iar venirea jurnalistului ieşean la Chişinău a fost posibilă şi fiindcă „zidul” vizelor impus cetăţenilor români după aprilie ’09 s-a prăbuşit odată cu guvernarea comunistă.
Recomandată călduros de Mihai-Răzvan Ungureanu, ex-ministrul român de Externe – „Volumul Ultima casă din URSS nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Este o imagine vie, vibrantă a Republicii Moldova şi, poate paradoxal, atemporală” –, cartea lui Ştefan Susai şi-a găsit nişte cititori pe cît de recunoscători, pe atît de exigenţi, în persoanele celor care au ţinut să vorbească pe marginea ei la lansarea de joi, 5 noiembrie, de la Librăriei din Centru din Chişinău: Iurie Colesnic, scriitor, istoric literar, iar acum şi parlamentar; Constantin Cheianu, scriitor şi publicist; Dumitru Crudu, scriitor şi publicist; Alina Radu, jurnalistă, director al Ziarului de gardă. Ei bine, prezentările acestora au fost pe cît de diverse – volens-nolens, experienţele personale şi-au spus cuvîntul: cea de istoric literar, în cazul lui Colesnic; de dramaturg, în cazul lui Cheianu şi Crudu; şi de jurnalist de investigaţie, în cazul Alinei Radu –, pe atît de unanime: cartea lui Stefan Susai face dacă nu cît o ambasada a României la Chişinău, cel puţin cît un consulat. Nu că ar da vize de intrare în Ţară, dar face vizi(bilă) viaţa de zi cu zi a omului simplu de la noi, scoţînd din anonimat destine pentru a le reda umanităţii, dacă nu cumva umanitatea (vezi de ex. „Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vînd rinichii”, după care s-a făcut un reportaj la TV5).
Ca şi poezia inspirată, publicistica „la zi” trăieşte graţie emoţiei nemijlocite, pe care o comunică cititorului pe scurtătură, uneori în ciuda statutului ontologic care cere „neimplicarea” jurnalistului – în acest sens, Ultima casă din URSS este o rană vie, chit că nu lipsesc zecile de pagini haioase, iar umorul, mai curînd bonom de factură crengiană, detensionează atmosfera. Că tot se vorbeşte despre „Noul Val” al cinematografiei româneşti (mulţam Ambasadei Române – tocmai s-au încheiat la Chişinău zilele filmului românesc), paginile cărţii ar putea fi ecranizate, s-au dat şi nume în acest sens, nu înainte însă de a fi citite...
Din personaj al cărţii, şi încă unul ubicuu, autorul s-a înfăţişat la finalul lansării pe post de... mirabilă fiinţă! Mărturiseşte la un moment dat Ştefan Susai că tot numărîndu-şi ştampilele vămii Albiţa din paşaport pe 2008 (ca, de altfel, şi pe 2007, 2006, 2005...), s-a surprins că le-a pierdut şirul: 54? 56? 62? Carevasăzică, puţin peste numărul de săptămîni ale anului, 52.
Ceea ce înseamnă că, de ani buni, „Operaţia Iaşi-Chişinău” are loc cel puţin o dată pe săptămînă; şi aşa se face că ultima casă din URSS aparţine, de-acum încolo, spaţiului cultural românesc.

http://www.europalibera.org/content/blog/1870928.html

Lansare cărţii "Ultima casă din URSS" la Chişinău

Joi, 5 noiembrie 2009, a avut loc şi la Chişinău lansarea volumului de debut al jurnalistului Ştefan Susai.Cei prezenţi la evenimentul ce a avut loc la Librăria din Centru au putut afla mai multe detalii despre cartea „Ultima casă din URSS”. Au luat cuvântul alături de autor: Emilian Galaicu-Păun, Iurie Colesnic, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu şi Alina Radu. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul editurii Cartier, iar parteneri media au fost: Jurnal de Chişinău, Timpul, Ziarul de Gardă, Radio Europa Liberă.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Fotografii: atamanviorica.wordpress.com

(http://atamanviorica.wordpress.com/2009/11/05/ultima-casa-din-urss/)

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
   

Info-Prim  Neo

News Agency

"Последний дом в СССР" – трепетный образ Республики Молдова"

2009-11-06/10:37 Серия статей, вопросов, интервью – написанных примерно за 20 лет – вошли в сборник „Ultima casă din URSS” /"Последний дом в СССР"/. Автор, румынский журналист Штефан Сусай, говорит, что названием книги послужил заголовок статьи, который очень впечатлил его в детстве, передает Info-Prim Neo.
Презентация дебютного сборника в Кишинэу состоялась в книжном магазине Cartier в Центре, в мероприятии приняли участие друзья и коллеги автора.
"Когда я был ребенком, я ходил на берег Прута и смотрел на Советский Союз, и, тогда как Григоре Виеру говорил, что "всегда хотел пересечь Прут", я никогда не хотел его пересекать. Я смотрел на один домик, один дом пленил мой взор, и я думал, что может делать человек там, на другом берегу Прута", - рассказал журналист. "С помощью этой книги я хочу показать людям по эту сторону Прута, что в Молдове есть большие люди, хорошие люди и интеллигенты", - добавил Сусай.
Историк Юрие Колесник отметил, что с интересом прочел книгу и нашел в ней множество близких ему моментов. Книгу он охарактеризовал, как нужную нам хронику, "через несколько лет мы будем читать историю", сказал Колесник.
Книга охватывает веселые и ироничные события, подчеркнул писатель Константин Кеяну. Автор позаботился о том, чтобы рассыпать между строк неимоверный юмор. Это живая книга, с характерами и психологическими портретами. Константин Кеяну отметил также, что Бессарабия – это не самая интересная тема для Румынии, "и жаль, потому что эта страна бы много о ней узнала".
Предисловие к книге написал Михай-Рэзван Унгуряну, бывший министр иностранных дел, нынешний глава Службы внешней разведки Румыния. "Этот сборник – живая, трепетная картина Республики Молдова, которая, как это ни парадоксально, живет вне времени", - подчеркивает он.
Штефан Сусай родился в Яссах в 1971 году. Окончил факультет права, но начал работать в области журналистики. Публиковал репортажи о Республике Молдова в „Suplimentul de cultura“, „Dilema Veche“ и„Opinia Studenţească“.
(http://www.info-prim.md/?a=10&nD=2009/11/06&ay=26864)

"Ultima casă din URSS – o imagine vibrantă a Republicii Moldova"
2009-11-06/10:37 O serie de articole, întrebări, interviuri – scrise aproape 20 de ani – fac conţinutul volumului „Ultima casă din URSS”. Autorul, jurnalistul român Ştefan Susai, spune că denumirea cărţii este un titlu de articol care l-a inspirat din copilărie, transmite Info-Prim Neo.
Lansarea volumului de debut la Chişinău a avut loc la Librăria Cartier din Centru, unde au fost prezenţi... (continuarea pe: http://www.info-prim.md/?a=10&nD=2009/11/06&ay=26864)

www.cuvintenoi.ro

Cuvinte Noi, publicaţie a Forumului Internaţional al Jurnaliştilor Români, a publicat articolul scriitorului Dumitru Crudu despre "Ultima casă din URSS".
http://www.cuvintenoi.ro/cum-ii-vede-un-cetatean-roman-pe-cetatenii-moldoveni/

Radio Europa Liberă despre "Ultima casă din URSS"

Articolul scriitorului Dumitru Crudu poate fi citit şi pe site-ul Radio Europa Liberă: http://www.europalibera.org/content/article/1865623.html

Scriitorul Dumitru Crudu, pe blogul său, despre "Ultima casă din URSS"

Cum îi vede un cetăţean român pe cetăţenii moldoveni
de Dumitru Crudu

Primul lucru care-ţi sare în ochi atunci cînd citeşti cartea jurnalistului ieşean Ştefan Susai- Ultima casă din URSS- e autenticitatea ei. Absolut toate tabletele, schiţele şi interviurile incluse în acest volum au la origine un fapt trăit de către autor. Ştefan Susai nu vorbeşte despre Republica Moldova şi despre diaspora românească din Rusia din auzite, ci plecînd de la propriile sale experienţe pe care le-a avut la Chişinău, Mingir, Tiraspol sau Moscova. De aceea, de multe ori, punctul său de vedere este insolit şi surprinzător. În acelaşi timp, însă, autorul acestei mici enciclopedii care ar mai putea fi întitulată şi aşa: Republica Moldova văzută de un cetăţean roman timp de aproape două decenii, nu îşi impune făţiş concluziile sale, el pur şi simplu înfăţişează o realitate, pe cînd concluziile le trage singur cititorul. Cartea lui Ştefan Susai e un dicţionar relevant şi bulversant de detalii, din care se configurează un tablou convingător şi emoţionant. Iată doar cîteva dintre ele. Scriitorul Ion Druţă nu s-a întîlnit niciodată cu reprezentanţii Ambasadei Române din Moscova sau cu diaspora românească din Rusia şi nu a participat la nici o întîlnire organizată de aceştia. Sau un alt amănunt. Cînd a auzit că a introdus un cetăţean roman în Tighina, şoferului taxiului au început să-i tremure mîinile. Sau un alt detaliu. Cu toate că filmau stema transnistreană de pe teritoriul controlat de organele de drept ale Republicii Moldova, grănicerul transistrean s-a repezit spre camera de filmat acoperind-o cu mîinile.
Başca spiritul său de atent observator, Ştefan Susai mai are şi capacitatea de-a fi sincer, astfel încît tabletele trec uşor în spovedanii, iar măturisirile în nişte mici povestiri autobiografice în care acesta povesteşte, de exemplu, cum i-a fost refuzat permisul de şedere în Republica Moldova sau cum era privit ponciş de către grănicerii moldoveni.
În acelaşi timp cartea lui Ştefan Susai ar trebui citită în paralel cu volumul lui Constantin Cheianu Sex-perestroika, căci, ambele vorbesc despre cum pot fi subminate şi spulberate ideile preconcepute şi clişeile pe care le au cetăţenii moldoveni faţă de cetăţenii români şi invers.
Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă

http://crudu.ziarulstrazii.com/2009/10/cum-ii-vede-un-cetatean-roman-pe-cetatenii-moldoveni/

"Ultima casă din URSS" se lansează şi în Republica Moldova

Lansarea volumului "Ultima casă din URSS" va avea loc la Chişinău joi, 5 noiembrie 2009, la Librăria din Centru, de la orele 18.00.

“Expresul de Ungheni” a semnalat apariţia volumului “Ultima casă din URSS” în ediţia din 19 octombrie 2009

Ungheniul într-o carte a jurnalistului Ştefan Susai


“La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS". Este un articol, semnat de jurnalistul ieşean Ştefan Susai, scris cu peste un deceniu în urmă, şi care a bulversat pe atunci opinia publică din oraşul de pe malul Prutului. Articolul respectiv se regăseşte acum în cartea jurnalistului, “Ultima casă din URSS”, editată recent la Iaşi.
“Cartea Ultima casă din URSS cuprinde doar o mică parte din întîmplările la care am fost martor. Sînt texte, unele publicate în presa de dincolo şi de dincoace de Prut, iar altele de sertar.
Republica Moldova nu este o ţară a femeilor uşoare, rackeţilor şi a „ruşilor de peste Prut“, aşa cum am auzit în dese rînduri. În Republica Moldova, oamenii simpli caută să îşi trăiască viaţa ignorînd, pe cît posibil, derapajele democratice. Îmi doresc ca această carte să ajute cititorii, mai ales pe cei care nu au traversat niciodată Prutul, să înţeleagă că în fostul spaţiu al Uniunii Sovietice trăiesc oameni normali”, susţine autorul.
“Cartea jurnalistului Ştefan Susai, „Ultima casă din URSS", are meritul de a „funcţiona" asemenea unei introduceri într-o lume nu pe cale de dispariţie, ci pe cale de transformare în altceva. Alcătuit din reportaje, interviuri, texte de opinie, sau chiar transcrieri ale unor incitante dezbateri, volumul creionează o serie de decupaje din societatea moldovenească, aşa cum i-a apărut ea jurnalistului ieşean pe parcursul deceniului 1998-2009”, menţionează, în publicaţia “Flacăra Iaşului” din 10 octombrie, Călin Ciobotari. (L.B.)
Vă propunem în continuare un fragment din articolul jurnalistului ieşean despre oraşul Ungheni, aşa cum l-a văzut dînsul cu un deceniu în urmă.
“Locuitorii oraşului Ungheni din Republica Moldova încă mai speră în reînvierea Uniunii Sovietice. Comuniştii, învingători în alegerile locale, au promis reîntoarcerea în trecut. Ungheniul este un oraş sovietic. În albumele de prezentare a Republicii Moldova, numele oraşului este evitat cu bună ştiinţă, iar pozele lipsesc cu desăvîrşire. Ungheni. Un oraş aflat pe malul stîng al Prutului, la 20 km de Iaşi. Un oraş fără identitate. În 1944, Ungheniul era doar un cătun cu cîteva sute de suflete. Astăzi, este un oraş cu peste 40.000 de locuitori. Fiecare oraş are o poveste a sa. Povestea Ungheniului este o dramă. Locuitorii acestui oraş, înfiinţat de sovietici la hotarele fostei URSS, doresc reînvierea Uniunii Sovietice şi reîntoarcerea la comunism. O plimbare în oraşul Ungheni reprezintă, fără nici o exagerare, o întoarcere în trecut. (...)
Nu găseşti aici prea multe monumente istorice, muzee ori teatre, deşi populaţia depăşeşte 40.000 de locuitori. Singurul monument din oraş a fost ridicat „în memoria soldaţilor sovietici care au eliberat patria de sub ocupaţia nazistă şi fascistă“. În centrul oraşului, în faţa monumentului, se află Hotelul „Drujba“ („Prietenia“), acum rebotezat „Dacia“. Lîngă hotel este situată o clădire cu opt etaje, cea mai înaltă din zonă, în care îşi desfăşura activitatea Comitetul Raional al Partidului. La doar cîţiva paşi, în faţa liceului cu predare în limba rusă, era amplasat singurul bust din oraş, care aparţinea lui V.I. Lenin. Acum, locul acestuia a fost luat de Mihai Eminescu. Dacă pe soclu nu ar scrie cui îi aparţine bustul, Eminescu ar putea fi confundat cu Freddie Mercury, regretatul vocalist al formaţiei britanice Queen, atît de nereuşită este sculptura. (...)”.
Apropo, cartea “Ultima casă din URSS” poate fi găsită şi în librăriile din Chişinău.

http://www.expresul.com/index.php?option=com_content&view=article&id=928:ungheniul-intr-o-carte-a-jurnalistului-tefan-susai&catid=85:stiri&Itemid=181

“Mai aproape de Europa”, ediţia din 10 octombrie 2009

Accesând linkurile de mai jos aveţi posibilitatea să reascultaţi emisiunea „Mai aproape de Europa”, realizată de Stela Popa. Ştefan Susai a fost unul dintre invitaţii emisiunii din 10 octombrie şi a vorbit ascultătorilor despre volumul „Ultima casă din URSS”, despre experienţele sale din Transnistria şi despre întâlnirile cu fostul preşedinte al republicii Moldova, Vladimir Voronin.

http://www.voceabasarabiei.net/index.php/mai-aproape-de-europa-cu-stela-popa/5003-audiomai-aproape-de-europa--cu-stela-popa-10-octombrie-2009

http://stelapopa.unimedia.md/2009/10/11/7469/

Prezentatorul TV Constantin Drăgan recomandă cititorilor REALITATEA.NET cartea lui Ştefan Susai, "Ultima casă din URSS": o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal graniţa Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol şi care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.

Octombrie 1997. Mă hotărăsc să merg la Moscova. Cum n-am bani de avion, îmi spun că ar fi foarte interesant să iau trenul. Din Chişinău. Mă urc în garnitura pe care scrie CFM (Căile Ferate Moldoveneşti), într-un vagon uriaş, cu perdeluţe brodate şi care miros a săpun de rufe. La intrarea în Ucraina, grănicerul mă întreabă de o asigurare de sănătate la care nici o lege nu mă obligă. Omul nu vorbeşte nici o limbă de circulaţie dar ştie să îmi spună că vrea 20 de dolari. Negociez şpaga până la 15.
Octombrie 2009, citesc: “La Briansk, în trenul care mă aducea de la Moscova, ucraineanul insistă că am nevoie de asigurare medicală. În cele din urmă, i-am plătit 90 de ruble, iar în dreptul semnăturii i-am scris cu litere latine, mare PU.... Revoltat, ucraineanul mi-a spus că trebuie să facem alta asigurare. <>. A cedat, nu de alta dar, mai importante decât semnatura erau, nu-i aşa, rublişoarele.”
Mai 2007. Pornesc spre Sulina unde, în proaspăta mea calitate de reporter Realitatea Tv, îmi propun să fac câteva reportaje. Printre ele, unul despre ultima casă din Uniunea Europeană. Cum Sulina e cea mai estică localitate din România, iar România, cel mai estic stat din UE, un coleg, fost marinar, mi-a dat nu doar ideea ci şi busola cu care să merg pe străzi în căutarea casei cu pricina. Am găsit-o. Aparţine unui vameş destul de simpatic.
Septembrie 2009, citesc: “Ani la rând, m-am plimbat pe malul Prutului şi m-am uitat pe partea cealaltă. Văzusem pe teritoriul sovietic, o căsuţă dărăpănată care devenise obiect de studiu. Un bărbat între două vârste trebăluia mereu în jurul casei…(…) După mai bine de un deceniu, când Uniunea Sovietică nu mai exista, am traversat Prutul şi am mers la acea casă. Vroiam să aflu din gura acelui bătrân ce făcea acolo şi, în special, ce însemna să fii ultimul om din URSS”.
Pe Ştefan Susai l-am cunoscut în primăvara lui 2004, în momentul în care, fiind responsabil de comunicare la Radio Delta RFI, am purces către Iaşi ca să organizez lansarea unui studio local. Prima descoperire: toată lumea în Iaşi a auzit de el. A doua: e cel mai hâtru dintre moldovenii cunoscuţi. A treia: e adesea suficient de inconştient încât să se bage în tot felul de situaţii cărora le ştie doar începutul şi despre care nu are decât o vagă idee despre cum ar fi bine să se termine.
Ulterior, multă vreme după ce am părăsit radioul amintit, cel puţin o dată pe săptămână primeam un telefon de la Ştefan care tocmai aflase un banc nou şi, ştiindu-mi slăbiciunea pentru partea amuzantă a vieţii, nu se putea abţine să mi-l spună.
"Ultima casă din URSS" nu cred că se doreşte a fi o lucrare literară. Metaforele, epitetele, figurile de stil sunt superbe dar lipsesc aproape cu desăvârşire. E o înşiruire de reportaje realizate cale de mai bine de 10 ani de către un ziarist, din cei destul de puţini care au scris enorm despre Republica Moldova… numai după ce au fost acolo. Imagini şi situatii absolut halucinante, discuţii cu şefi de stat şi miniştri care, deşi trăiesc în anii ’90 sau 2000 par să fi rămas în perioada anilor ‘50, scriitori care n-au chef să se dea români doar ca să facă frumos în presă, ori profesori care, atunci când nu au mai avut săli în care să îşi ţină cursurile, şi-au adus elevii în faţa Sovietului Suprem din Tiraspol şi i-au învăţat acolo aceleaşi lucuri pe care le-ar fi predat într-o şcoală dotată, daca nu cu zeci de computere, măcar cu o instalaţie de încălzire centrală.
Reportajele – povestiri au rareori mai mult de 5 pagini şi nu încearcă în nici un fel să creeze imagini altfel decât prin prezentarea directă a unor fapte cărora nimeni nu le neagă existenţa, dar despre care nu prea ştiam că au fost cu adevarat. Nu e vorba despre adevăruri mari sau oficiale, ci despre o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal graniţa Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol şi care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.
Oricum, e o carte foarte departe de obositele din naştere sintagme “fraţii noştri de peste Prut”, “podul de flori”, “fiii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, sau “nu vrem să fim cu voi fiindcă sigur voi vreţi să ne furaţi bogăţiile”.
Este probabil pentru prima dată când eu aflu cum a arătat şi, pe alocuri, încă arată Republica Moldova, altfel decât prin ştirile oficiale şi inevitabil echilibrate, sau prin cele câteva drumuri scurte pe care le-am făcut la Chişinău în ultimii 18 ani.

http://www.realitatea.net/jurnal-de-lectura-cu-prezentatorul-tv-constantin-dragan--verde-frunza-de-susai----din-ce-citeai--te-tot-mirai_636632.html

Interviu cu Ştefan Susai la Radio Vocea Basarabiei

În prima emisiune „Mai aproape de Europa” din acest sezon, a studioului din Bucureşti al postului de radio Vocea Basarabiei, realizatoarea Stela Popa îl va avea ca invitat pe jurnalistul Ştefan Susai. Emisiunea va putea fi ascultată în direct, sâmbătă, 10 octombrie 2009, de la ora 18.00 şi în reluare, tot sâmbătă, dar de la ora 23.00. Pentru a asculta interviul accesaţi: http://voceabasarabiei.net/.

„Ultima casă din URSS” în librăriile Cartier din Chişinău

Editura Cartier din Republica Moldova începe să distribuie în librăriile sale din Chişinău volumul de debut al jurnalistului Ştefan Susai, „Ulima casă din URSS”. Cartea de publicistică poate fi găsită în următoarele librării: Casa Cărţii, Librăria din Hol, Vărul Shakespeare, Librăria din Centru şi Librăria 9.
„Ultima casă din URSS” va beneficia de o lansare şi în Republica Moldova până la finele acestui an. Vom reveni cu mai multe amănunte.

http://cartier.md/librarii

Cronică de carte, Flacăra Iaşului

Republica Moldova, "Ultima casă din URSS"
de Călin CIOBOTARI

Jurnalistul ieşean Ştefan Susai şi-a adunat în volum materialele de presă realizate de-a lungul unui deceniu, pe diferite teme legate de Republica Moldova .
În Romania se vorbeste puţin despre Republica Moldova. Cât despre scris, în afară de lapidare informaţii venite pe agenţiile de ştiri, peisajul este aproape pustiu. Chişinăul continuă să rămână, pentru cei mai mulţi dintre români, un spatţiu aureolat de un straniu şi trist exotism, iar basarabenii un fel de „minus-români" recunoscuţi şi asumaţi doar la suprafeţele discursurilor oficiale. Relaţia dintre România şi Republica Moldova este una ipocrită, plimbându-se între retorica fadă şi indiferenţa greu deghizată în bunăvoinţă de autorităţile de la Bucureşti. Problema transnistreană continuă să fie tratată ca una de „politică externă", însă a încetat de mult să mai facă vreun rating. Se mai aude când şi când de vreun transport ilegal de ţigări pe la Albiţa, or de poziţionări „lăudabile" în topurile referitoare la traficul de carne vie. Tinerii de peste Prut, care studiază în România, îşi ascund în faldurile politeţii deziluzia faţă de interesul scăzut al românilor pentru... români, iar românii au tendinţa nedisimulată de a-i cataloga drept „minoritate". Asemenea ţiganilor, evreilor sau chinezilor care lucrau la Palas. Axa Bucureşti - Chişinău este, în fapt, axa Noi - Ei. Ca să nu mai spunem că trei sferturi dintre români cunosc mai bine „realităţile" de pe Coasta de Azur, decât cele ale spaţiului transprutean. O bunăvoinţă tolerantă ascunde răceală şi delăsare.

Susai, un jurnalist de teren
Într-un astfel de context socio-spiritual, cartea jurnalistului Ştefan Susai, „Ultima casă din URSS" (Editura T), are meritul de a „funcţiona" asemenea unei introduceri într-o lume nu pe cale de dispariţie, ci pe cale de transformare în altceva. Alcătuit din reportaje, interviuri, texte de opinie, sau chiar transcrieri ale unor incitante dezbateri, volumul creionează o serie de decupaje din societatea moldovenească, aşa cum i-a apărut ea jurnalistului ieşean pe parcursul deceniului 1998-2009.
E de precizat, de la început, că Ştefan Susai nu este un jurnalist de laptop, sau de televizor, ci, într-un mod catalogat astăzi drept desuet, face presă de teren, în sensul cel mai realist al termenului. Are inconştienţa aceea frumoasă a corespondenţilor de război de altădată, îi place riscul, aventura şi, în general, este bolnav incurabil de verbul ce însoţeşte orice demers jurnalistic adevărat: „a afla". A trecut de sute de ori Prutul, cunoaşte în detaliu Republica Moldova, a ajuns în Transnistria, în momentele de vârf ale conflictului, şi a fost corespondent la Moscova al „Jurnalului de la Chişinau". A cunoscut, deopotrivă, birourile luxoase ale înalţilor demnitari din Republica, dupa cum, la fel de bine, a cunoscut curţile mizere în care se consumă dramele personale ale basarabenilor de rând. A călătorit, ilicit uneori, prin „taxiuri" inventate de vreun şofer basarabean dispus să-şi rişte pielea cu transporturi de „fascişti români", a simţit umilinţa şi batjocora de pe ruta feroviară Ungheni - Iaşi, după cum i-a plăcut să se afunde în fabuloasa şi pitoreasca lume din celebrul tren Chişinău - Moscova. Uneori a făcut foamea, alteori i s-a întâmplat să nu ştie cu exactitate când se va întoarce din periplurile sale, uneori a stat lângă şefi de stat, alteori lângă cei mai simpli dintre oamenii simpli. L-au preocupat, deopotrivă, politicul şi socialul, istoria şi viaţa de zi cu zi a basarabenilor, materia şi spiritul unei comunităţi aflate mereu la intersectţa dintre cântecele de sirenă ale maicii Rusia şi mirajul strălucitor al Occidentului, într-o eternă dialectică a speranţei şi nefericirii, a ospitalităţii exagerate şi a refuzului preconceput.

Frânturi dintr-o naraţiune continuă
Ca structurare, Ştefan Susai a optat în special pentru criteriul cronologic, în felul acesta volumul putând fi lecturat (şi) sub forma unei naraţiuni, cu evoluţii factice şi caracteriale. Cititorul poate observa, pe cont propriu, cum s-au modificat, în bine sau în rău, anumite situaţii, fie ţinând de geo-politică, fie de imediatul cotidian, după cum, la fel de bine, poate nota constante ale deceniului pus în discuţie de jurnalist. De la ştirea conform căreia „România cere Republicii Moldova să îşi plătească datoriile", la „România a livrat Republicii Moldova armament învechit", de la constatarea că „La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS", la „Moldova, între Uniunea Sovietică şi Uniunea Europeană" etc. La fel, interesant de urmărit cum s-au poziţionat de-a lungul timpului personaje publice precum Constantin Simirad, Iurie Roşca, Ilie Ilaşcu, Ion Druţă, Petru Lucinschi şi alţii. Susai realizează apoi un apreciabil portret psihologic al preşedintelui Voronin, axat în special pe întâlnirile pe care, personal, le-a avut cu liderul de la Chişinău. În fine, poate cea mai dramatică secţiune a volumului de faţă, „Peripeţiile transnistrene", cu relatări din zonele fierbinţi ale Tiraspolului, or cu radiografierea situaţiei triste a învăţământului românesc în spaţiul transnistrean.

Între statistică, umor şi melancolie
Pe lângă stilul pur jurnalistic, concis şi preocupat să sublinieze „ştirea", axat pe oferirea unor date de natură statistică, Ştefan Susai nu neglijează textele personale, de opinie, acolo unde îşi lasă subiectivitatea liberă şi caută a decoperta umanitatea ascunsă în facticitatea istorică. Reportajele sunt pigmentate cu un umor de cele mai multe ori amar, dar şi cu puseuri de melancolie realistă. Lipseşte patima, lipsesc deşănţările naţionaliste, lipseşte maniera aceea bolnavicioasă de raportare patetică şi zgomotoasă la un spaţiu şi la o istorie în continuă prefacere.

Contraste
Îţi dai seama, terminând de citit cartea, că pe autorul ei, privit în dubla perspectivă de jurnalist şi aventurier modern, l-a sedus, cu prioritate, modul acesta contrastant în care este alcătuită Republica Moldova. O ţară în care unii cetăţeni îşi vând rinichii, iar alţii îşi conduc degajati limuzinele, o capitală în care verdele halucinant al parcurilor e străpuns de vestigiile sovietizării nemiloase, o ţară în care se vorbeşte şi se gândeşte, simultan, româneşte şi ruseşte. Pentru cine nu e la curent cu paradoxalităţile transprutene, cartea lui Ştefan Susai poate părea, adesea, una ştiinţifico-fantastică. Pentru cine a trecut pe acolo şi a văzut mai mult decât se poate vedea de la fereastra unui autocar sau a unei camere de hotel, „Ultima casă din URSS" e alcatuită din ecourile unui strigăt dureros, sfâşietor şi, iarăşi paradoxal, neauzit. Sau, cum observă Mihai Razvan Ungureanu în prefaţă, avem de-a face cu „o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi".
Toate acestea sunt dovezi ale unei legături speciale pe care jurnalistul ieşean o are cu Republica Moldova, o legătura ce va genera, mai mult ca sigur, noi călştorii, noi analize, si, de ce nu, noi cărţi care sa apropie două lumi atât de asemănătoare şi, simultan, atât de diferite.

http://flacarais.ro/cms/site/f_is/news/republica_moldova_ultima_casa_din_urss_21191.html

Suplimentul de Cultură nr. 243

"Suplimentul de Cultură" prezintă în numărul său din această săptămână, la rubrica Semnal, volumul "Ultima casă din URSS".

Revista "Zile şi Nopţi" vă prezintă la rubrica "Nou în oraş" volumul de debut al jurnalistului Ştefan Susai

Ştefan Susai la "Prime Time de Duminică", la Radio Iaşi

Duminică, 20 septembrie 2009,  de la ora 09.00 am, Ştefan Susai va fi invitatul lui George Onofrei la emisiunea "Prime Time de Duminică", de la Radio Iaşi. Dacă vă fixaţi aparatele de radio pe frecvenţa 96.3 FM puteţi afla mai multe despre republica Moldova şi despre "Ultima casă din URSS". Acesta este cartea de debut a jurnalistului Ştefan Susai, a cărei lansare a avut loc joi, 17 septembrie 2009, la Librăria Cărtureşti.
Emisiunea "Prime Time de Duminică" poate fi ascultată live şi pe internet la adresa http://fm.live.radioiasi.ro:8000.

Câteva imagini de la lansarea cărţii

Ştiri Tele M, 17 septembrie 2009

Jurnalistul Ştefan Susai a debutat în această seară ca scriitor. Şi-a lansat la Iaşi volumul "Ultima casă din URSS", despre care Mihai Răzvan Ungureanu spune că "reuneşte piesele unui puzzle destul de complicat".
Cartea va fi lansata şi în Republica Moldova.
Cu o ora înainte să înceapă lansarea cărţii, basarabenii ridicau vizele pentru români.

Ştefan Susai, autor: "Este o coincidenţă şi, ca să fac o glumă, noua putere de la Chişinău a ales să ridice vizele înainte de lansarea cărţii."
Ştefan Susai, autor: "Am încercat să surprind viaţa oamenilor simpli şi să arăt că în Republica Moldova există oameni normali şi nu este o ţară, cum cred suficienţi români, care oferă doar femei uşoare, rackeţi şi copii care vin la studiu în România cu bursă şi nu sunt buni de nimic ."
În cele 193 de pagini sunt inserate şi întâmplări tragice, cum ar fi arestarea lui Ştefan Susai în Transnistria.
Ştefan Susai, autor: "Aş spune despre arestarea din Transnistria, când am avut o întâlnire cu o profesoară, întâlnire pusă la cale de OSCE. Era vorba de un cadru didactic la una dintre şcolile româneşti atacate de regimul de la Tiraspol, cu care ne-am întâlnit să discutăm. Dumneaei nu avea încredere în mine, credea că sunt trimis de la Tiraspol, eu nu aveam încredere în dumneaei. Şi îi spun unei studente care era cu mine să îi zică lui Olea să îmi aducă încărcătorul (de la telefon). Doamna profesoară m-a reclamat că am vrut să o executăm şi a doua zi m-au arestat pentru spionaj şi răpire."
Ştefan Susai a scris şi despre drumurile lui Constantin Simirad în Republica Moldova.
Constantin Simirad, preşedinte CJ Iaşi: "Sigur că mă simt onorat, eu sunt foarte legat de Republica Moldova, în anii care au trecut eram prezent acolo şi am fost prezent şi la ultima campanie electorală petrecută acolo."
Ştefan Susai a fost director al staţiei Radio France Internationale Iaşi, corespondent al Agenţiei France Press şi colaborator al postului Antena 1 timp de 5 ani. Din 2007 până în 2009 a realizat emisiunea "Iaşul în direct" de la Tele M.


http://telem.telem.ro/telem/arhiva_flv/arhiva.htm?flv=2008/2009/09/17/susai

Cartea de pe noptiera mea - Stela Popa

"V-aţi gândit vreodată ce a făcut, ce a gândit şi cum a reacţionat la vitregiile istoriei omul care a locuit în “ultima casă din URSS”? Pare ciudat, nu-i aşa? Puţini sunt cei care s-ar gândi la un asemenea personaj, dar anume el, acel om din acea ultimă casă poate fi cel mai bun cronicar al vremurilor trecute.

Ei bine, acum, pe acel om din acea ultimă casă din URSS îl puteţi vedea, fie şi imaginar. Jurnalistul ieşean Ştefan Susai l-a suprins şi vine să ni-l redea în prima sa carte cu titlul - Ultima casă din URSS." (Stela Popa - jurnalist)
http://stelapopa.unimedia.md/category/cartea-de-pe-noptiera-mea/

Ştefan Susai participă în această seară la emisiunea "Vară pentru voi", la TVR Iaşi

Ştefan Susai va fi invitatul moderatoarei Carmen Târnoveanu în cadrul emisiunii "Vară pentru voi", ce se va transmite în această seară pe postul regional de televiziune TVR Iaşi, în intervalul orar 18.30 - 20.00. 

Newsiasi.ro şi Agerpres despre "Ultima casă din URSS"

http://www.newsiasi.ro/lifestyle/cultura/jurnalistul-stefan-susai-isi-lanseaza-joi-prima-carte.html

Agenţia Naţională de Presă Agerpress semnalează apariţia volumului de debut al jurnalistului Ştefan Susai:

http://www.agerpres.ro/selectii.php?c=10&q=susai&h=0

Publicaţia on-line "Ieşeanul" vă recomandă:

http://www.ieseanul.ro/ultima-ora/jurnalistul-stefan-susai-lanseaza-la-iasi-volumul-de-debut-ultima-casa-din-urss-4901056

Despre volumul "Ultima casă din URSS"

Interviul acordat de Ştefan Susai postului de radio Nord Est Iaşi, în cadrul emisiunii "Cafeaua de week-end" realizată de Ioana Chirica.

Partea I: http://www.trilulilu.ro/ultimacasa/4a4989537eaf5c

Partea a II-a: http://www.trilulilu.ro/ultimacasa/5ab78d848f1d90

Ziarul de Iaşi vă recomandă:

http://www.ziaruldeiasi.ro/timp-liber/evenimente-culturale-campanii-concursuri/evenimente-culturale~ni55od

www.altiasi.ro vă recomandă:

http://www.altiasi.ro/carte/ultima-casa-din-urss

Ştefan Susai la Realitatea FM

Volumul ,,Ultima casă din URSS’’ a fost prezentat joi, 10 septembrie 2009, la Realitatea FM, în emisiunea "Ore de vârf". Moderatorii emisiunii, Carmen Constantin şi Cătălin Striblea, au discutat cu Ştefan Susai despre apariţia volumului de publicistică, despre întâmplările relatate în carte, dar şi despre prejudecăţile multora dintre români despre cetăţenii republicii Moldova.

Revista "Zile şi Nopţi" Iaşi vă recomandă:

http://zilesinopti.ro/index.php?detalii=true&oras=23&cat=25&id=42409

Comunicat

Editura T vă invită la lansarea volumului de debut al jurnalistului Ştefan Susai – Ultima casă din URSS (prefaţă de Mihai-Răzvan Ungureanu). Aceasta va avea loc joi, 17 septembrie, ora 18.00, la Librăria Cărtureşti din Iulius Mall Iaşi. Invitaţii autorului sînt Liviu Antonesei, scriitor şi George Onofrei, redactor-şef al “Suplimentului de cultură”.

Ultima casă din URSS cuprinde în 200 de pagini o selecţie a reportajelor, interviurilor şi relatărilor realizate în aproape două decenii de Ştefan Susai. Cartea nu este o simplă antologie de texte, ci un exerciţiu necesar date fiind ideile preconcepute legate de lumea de peste Prut care continuă să domine mentalul colectiv românesc. “În Republica Moldova, oamenii simpli caută să îşi trăiască viaţa ignorînd, pe cît posibil, derapajele democratice. Dacă s-ar gîndi doar la politică, atuncii locuitorii a zeci de ţări, printre care şi cei din Moldova şi, mai ales, din regiunea transnistreană, ar trebui să plece. Aceste ţări ar arăta apoi ca nişte uzine părăsite”, este de părere Ştefan Susai.
Autorul suprinde în textele sale nu doar lumea politică, ci mai ales viaţa oamenilor simpli, cu dramele lor, cauzate în mare parte de sărăcia cruntă, dar şi micile bucurii. “Nu am auzit pe nimeni, niciodată, să vorbească atît de frumos despre Moldova”, a exclamat la un moment dat unul dintre jurnaliştii străini pe care Ştefan Susai i-a însoţit.
Titlul, Ultima casă din URSS, constituie una dintre cheile acestei selecţii de articole. Este povestea lui Grigore, un moldovean care nu a acceptat niciodată să se mute din casa sa modestă de la graniţa cu România, prin spatele căreia trece Prutul. Trece clandestin frontiera încă din 1964 şi păstrează amintirea deportării în Siberia.
Din mijlocul cosmopolitului Chişinău, locul în care politicienii îşi conduc în linişte afacerile şi în care marile branduri internaţionale de lux sfidează sărăcia generalizată, treci “graniţa” în Ungheni, acolo unde oamenii încă mai aşteptau în 1999 reînvierea URSS-ului şi poţi ajunge chiar la Mingir, satul cu uliţe desfundate în care oamenii îşi vînd pe sume de nimic rinichii în speranţa că asta le va oferi un viitor copiilor.
Prefaţa cărţii este semnată de Mihai-Răzvan Ungureanu, fost ministru de Externe, actualul şef al Serviciului de Informaţii Externe al României: “Volumul nu este o descriere statică, nu este un tablou, ci o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru unii dintre noi. Este o imagine vie, vibrantă a Republicii Moldova şi, poate paradoxal, atemporală. Efectele oscilaţiilor strategice şi ezitărilor politice ale autorităţilor de la Chişinău se resimt în fiecare pagină a volumului, în fiecare colţi al ţării, de o parte şi de alta a Nistrului. Tensiunea din regiunea separatistă este constantă, apăsătoare.”

Duminică, 06 septembrie 2009, de la ora 13.00, la Radio Nord Est Iaşi (100,4 FM), interviu cu Ştefan Susai realizat de Ioana Chirica

Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vând rinichii

Un raport al Serviciului de Informaţii şi Securitate din Republica Moldova atrage atenţia primului ministru în legătură cu creşterea numărului de cetăţeni care îşi vând rinichii pentru a nu muri de foame. Cazul localităţii Mingir este prezentat ca fiind extrem de grav, mulţi localnici fiind atraşi în Turcia, unde au fost operaţi pentru a li se lua unul dintre rinichi. Documentul precizează că o persoană a dispărut fără urmă după operaţie. Republica Moldova a devenit locul din care reţele internaţionale cumpără la preţuri de nimic organele multora dintre cetăţeni. Mingir, judeţul Lăpuşna, Republica Moldova. Fie că vizitai Mingirul acum 50 de ani, fie în aceste zile sau peste o jumătate de secol, tabloul rămâne acelaşi: un sat cu uliţe desfundate, case de chirpici şi oameni trişti. Porţile fostului colhoz scârţâie în bătaia vântului, iar sunetul seamănă, parcă, cu un strigăt de disperare al locuitorilor din Mingir. (...)
Pe Vasile Moisei l-am găsit în via de lângă casă. Deşi are 31 de ani, Vasile a trecut prin atâtea greutăţi cât nu trec alţii într-o viaţă întreagă. În vie, la adăpost de ochii indiscreţi ai vecinilor, Vasile şi-a povestit drama. (...)

Preşedintele Lucinschi nu vrea să mai audă de românii deportaţi in Gulag

Interviu cu Petru Lucinschi


Petru Lucinschi este un om extrem de complex. De multe ori mă uitam la el şi doream să ştiu ce gândeşte. Deşi o viaţă întreagă a fost devotat Moldovei în timpul Uniunii Sovietice, Petru Lucinschi a deţinut funcţii importante în aparatul PCUS. A fost, la un moment, dat membru al secretariatului Comitetului Central. Era, aşadar, unul dintre cei mai puternici oameni din URSS. Ca preşedinte al Moldovei nu mai are însă nici puterea şi nici influenţa pe care le avea un prim-secretar al RSS Moldovenească. În septembrie 1999 am avut ocazia să discut, pe îndelete, la Iaşi, cu Petru Lucinschi. Preşedintele Republicii Moldova sosise la invitaţia primarului Constantin Simirad. (...)
Ştefan Susai: Din câte ştiu, vă place foarte mult istoria. Sunteţi chiar specialist în istorie. Amintiţi deseori faptele de vitejie ale strămoşilor. În acelaşi timp, aţi avut o funcţie foarte importantă în Uniunea Sovietică. Eraţi unul dintre cei mai puternici oameni, membru în Comitetul Central. Nu v-am auzit însă să vorbiţi de o perioadă neagră din istoria recentă. Este vorba de deportatea moldovenilor în Siberia.
Petru Lucinschi: Păi cum nu am vorbit? Sunt editate, printre altele, cărţi serioase. Una dintre ele este scrisă de ministrul Securităţii din Republica Moldova, care a fost ajutat de mine să pătrundă în toate arhivele acestea ca să publice. Este o pagină din istoria noastră, foarte regretabilă, şi nu poţi să fugi de ea. Este o consecinţă a acestui sistem în care am trăit.
Ştefan Susai: Şi ce faceţi ca preşedinte pentru moldovenii care au fost deportaţi în Gulag? Şi acum sunt foarte mulţi în Siberia...
Petru Lucinschi: Nu trebuie scoşi cu forţa de acolo. Da’ ce propuneţi acuma? Să-i aducem cu forţa încoace? Dacă omul s-a aranjat acolo? Da’ ce faceţi dumneavoastră să aduceţi în ţară românii din cătunele din America? De ce nu luptaţi pentru aceasta? Păi e aceeaşi situaţie...
Ştefan Susai: Diferenţa constă în faptul că în Siberia oamenii nu au fost trimişi la odihnă şi tratament...
Petru Lucinschi: Noi credem că Siberia este acea Siberie cu lagăre de altădată. În Siberia sunt aşezări şi oraşe foarte frumoase. Trăiesc foarte bine. Copiii au învăţat. Deci depinde de ei. Da, pot să vină. Poftim, la noi sunt deschise uşile. Să vină, au dreptul la cetăţenie. Dar deseori se întâmplă că noi avem tineri, cum sunteţi dumneavoastră, care sunt mai duri decât cei mai în vârstă. Cică trebuie să impunem... Ce trebuie să impunem, domnule? Nimic. Iată, noi trăim pe globul pământesc... Planeta e pe primul plan. (...)

Ilie Ilaşcu, prima zi de libertate

Chişinău, sâmbătă, 5 mai, ora 08.00. O zi obişnuită pentru locuitorii capitalei Republicii Moldova. În jurul orei 08.20, o străduţă care trece pe lângă Preşedinţia Republicii a fost blocată de o coloană de maşini oficiale din care au coborât un număr impresionant de ofiţeri ai Serviciului de Informaţii şi Securitate din Moldova. Trecătorii au început să şuşotească între ei: o fi fost cineva de la Uniunea Europeană ori vreun şef de stat. Spre surprinderea celor de pe stradă, Ilie Ilaşcu, încadrat de câţiva ofiţeri, a intrat în sediul Preşedinţ iei. În jumătate de oră, ştirea a făcut înconjurul capitalei. Ilie Ilaşcu a fost eliberat. (...)

Dicţionarul Moldovenesc-Românesc

Cu o zi înaintea întâlnirii dintre preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Voronin, Dicţionarul moldovenesc-românesc a ajuns şi în România. Specialiştii români sunt de părere că, prin editarea dicţionarului, puterea de la Chişinău doreşte ca Republica Moldova să nu mai fie considerată un al doilea stat românesc. Lingviştii, dar şi oamenii simpli consideră că puterea de la Chişinău îi jigneşte grav pe români numindu-i ţigani. (...)
La Chişinău am încercat să găsesc cartea. La librăria pro-românească „Eminescu“, o vânzătoare a întrebat retoric: „Iar a scos nebunul ăla o carte? Să o vândă singur, noi nu o primim“. La librăria pro-rusă „Academica“, situaţia era alta. Vânzătoarele tocmai aşezau cartea în vitrină, dar, pentru că nu eram atent, am crezut că e vorba de un volum oarecare. Întrebate dacă au dicţionarul, acestea mi-au răspuns: „Da, e o carte foarte bună pe care o recomandăm“. „Atunci, daţi-mi două.“ Ulterior, întâlnirea de la Stânca Costeşti dintre preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Voronin s-a lăsat cu scântei pe tema dicţionarului. Întrebaţi în ce limbă se înţeleg, cei doi au avut un schimb de replici pe un ton ridicat:
— „Eu vorbesc limba moldovenească“, a spus deranjat Voronin.
— „Eu vorbesc româna“, a precizat Iliescu.
— „Eu moldovenească“, nu s-a lăsat Voronin.
— „Am discutat în limba română,“ a căutat să conchidă Ion Iliescu.
— „Eu vorbesc limba moldovenească, dar domnul Iliescu, fiind un poliglot desăvârşit, m-a înţeles“, a găsit o explicaţie Voronin. (...)

Povestea unui imigrant român în Republica Moldova

Oare ce ar spune Nikita Hruşciov?


În 1991, la Ungheni, un grănicer sovietic mă petrece peste frontieră, spunându-mi: „Copile, trebuie să te orientezi politic. Toţi vor să plece, doar tu vrei să rămâi în URSS!“. Iulie 2008, după aproape două decenii de locuit în Chişinău fără acte... Mă prezint la Ministerul Dezvoltării Informaţionale pentru a obţine permisul de şedere în Republica Moldova. O doamnă de la informaţii îmi spune: „Sună la interior 64... şi vezi mai departe“. De la interiorul respectiv, o voce feminină mă trimite la Serviciul de Migraţie din cadrul Ministerului de Interne. Străbat Chişinăul şi ajung în clădirea cu pricina. Cum nu mă descurc în sinistra clădire a MAI, intru într-o încăpere pe a cărei uşă scrie „Serviciul de Combatere a Corupţiei“. Doi poliţişti joacă table. Auzind ce vreau, mă expediază într-o altă clădire: „Vezi că este peste drum. Intră acolo unde e uşa neagră“.
Nimeresc, în fine, şi mi se explică să merg la ultimul etaj. Într-o încăpere tronează, la un birou masiv, o tovarăşă uitată probabil acolo de la raportul secret al lui Hruşciov. (...)

Despre criza şcolilor româneşti din Transnistria cu Grigore Vieru

Interviu cu Grigore Vieru


După una dintre vizitele mele la Tiraspol, l-am întâlnit pe cunoscutul poet basarabean Grigore Vieru. Întâlnirea a fost cum nu se poate mai potrivită pentru a discuta despre dorinţa autorităţilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene de a închide şcolile româneşti.
Ştefan Susai: Domnule Vieru, care credeţi că este motivul real care a stat la baza acestei decizii, având în vedere că instituţiile de învăţământ româneşti funcţionau de peste un deceniu în Transnistria, iar autorităţile de acolo nu păreau foarte preocupate de închiderea lor în anii precedenţi?
Grigore Vieru: Asta este o politică veche, ţarist-sovietică de exterminare a limbii române, pentru că cei care luptă împotriva limbii române nu sunt proşti. Ei ştiu foarte bine că limba şi Biserica, în primul rând, au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Ştiind foarte bine acest lucru, ei au lovit, în primul rând, în Biserică şi în limbă. (...)

Şcoală românească în Transnistria?!

În perioada crizei şcolilor româneşti din Transnistria, au apărut în presa română tot felul de aberaţii. Un post de televiziune, să îi spunem (I)realitatea, o cita mereu pe Maria Roibu, directorul liceului românesc din Tighina. Intrigat, am întrebato, după ce am fost sunat din ţară: „Ce aţi declarat, pentru că am plecat cinci minute şi uitaţi ce spuneţi la televiziune“. „N-am spus nimic. Nu m-a sunat nimeni din România şi nu am auzit de postul ăsta“, mi-a replicat surprinsă doamna Roibu. Şi asta nu e nimic. Un ziar românesc cu bulină roşie declara că transmite în fiecare zi de la Tiraspol, însă eu nu văzusem nici un ziarist român. Citeam pe Internet gazetele şi spumegam de furie când scriau că relatează „de la faţa locului“. De altfel, puţini jurnalişti moldoveni s-au aventurat în Transnistria. S-a întâmplat, de exemplu, să ajungă la Tighina şi corespondentul TVR la Moscova, Liviu Iurea. Sosit la şcoală cu reprezentanţii regimului de la Tiraspol, Iurea i-a ameninţat pe oamenii care nu doreau să discute cu el. „Ştiţi cine sunt eu? Lasă că vă dau eu pe TVR să vadă toţi că nu mă lăsaţi să intru în curte.“ Deşi iniţial le-am confirmat tuturor că este jurnalist, am renunţat să îl susţin când am văzut că toţi îl acuză că s-a înţeles cu reprezentanţii separştiştilor. Mi-am spus atunci că nu ar fi rău ca Maria Roibu şi Ion Iovcev să vină în România. Invitaţi de Radio France Internationale, cei doi au participat la Iaşi la o dezbatere publică. (...)

Un meci de Liga Campionilor la Tiraspol

La finele lunii iulie 2006, în preliminariile Ligii Campionilor la fotbal, campioana Moldovei, Sheriff Tiraspol, urma să joace cu Spartak Moscova. Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât, pe lângă faptul că urma să iau o gură de aer „proaspăt“ din sfânta Republică Moldova, aveam ocazia să îi văd la treabă şi pe fotbaliştii moscoviţi al căror suporter sunt. (...)
Nu sunt genul de credincios care spune rugăciuni din oră în oră. Însă drumul Chişinău-Tighina-Tiraspol a fost un bun prilej de a repeta în gând „Tatăl nostru“ şi de a-mi face cruce cu limba. (...)
A doua zi am reuşit să ies din Transnistria cu mult noroc, şi asta pentru că mulţi suporteri ai echipei Spartak erau din Chişinău, iar pasajirca fiind plină ochi, grănicerul nu şi-a bătut capul cu verificările. La intrarea în România, poliţistul de frontieră mi-a văzut fularul şi m-a întrebat intrigat: „De unde veniţi?“. „Din Tiraspol. Afost meci în Liga Campionilor.“ „Mda“, a mârâit neconvingător poliţistul. „Ce lume!“, i-am spus. „Acolo sunt privit cu suspiciune că sunt român, ceea ce înseamnă spion. Întors în România sunt suspect că ţin cu Spartak Moscova şi că am fost la Tiraspol.“ „De ce nu ţii şi dumneata cu Dinamo sau du-te la meciuri cu Real Madrid“, mi-a recomandat poliţistul. (...)

La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS

Locuitorii oraşului Ungheni din Republica Moldova încă mai speră în reînvierea Uniunii Sovietice. Comuniştii, învingători în alegerile locale, au promis reîntoarcerea în trecut. Ungheniul este un oraş sovietic. În albumele de prezentare a Republicii Moldova, numele oraşului este evitat cu bună ştiinţă, iar pozele lipsesc cu desăvârşire. Ungheni. Un oraş aflat pe malul stâng al Prutului, la 20 km de Iaşi. Un oraş fără identitate. În 1944, Ungheniul era doar un cătun cu câteva sute de suflete. Astăzi, este un oraş cu peste 40.000 de locuitori. Fiecare oraş are o poveste a sa. Povestea Ungheniului este o dramă. Locuitorii acestui oraş, înfiinţat de sovietici la hotarele fostei URSS, doresc reînvierea Uniunii Sovietice şi reîntoarcerea la comunism. O plimbare în oraşul Ungheni reprezintă, fără nici o exagerare, o întoarcere în trecut.
(...)
Nu găseşti aici prea multe monumente istorice, muzee ori teatre, deşi populaţia depăşeşte 40.000 de locuitori. Singurul monument din oraş a fost ridicat „în memoria soldaţilor sovietici care au eliberat patria de sub ocupaţia nazistă şi fascistă“. În centrul oraşului, în faţa monumentului, se află Hotelul „Drujba“ („Prietenia“), acum rebotezat „Dacia“. Lângă hotel este situată o clădire cu opt etaje, cea mai înaltă din zonă, în care îşi desfăşura activitatea Comitetul Raional al Partidului. La doar câţiva paşi, în faţa liceului cu predare în limba rusă, era amplasat singurul bust din oraş, care aparţinea lui V.I. Lenin. Acum, locul acestuia a fost luat de Mihai Eminescu. Dacă pe soclu nu ar scrie cui îi aparţine bustul, Eminescu ar putea fi confundat cu Freddie Mercury, regretatul vocalist al formaţiei britanice Queen, atât de nereuşită este sculptura. (...)

Ultima casă din URSS

Iaşi, România, anii ’80

Bunicul dinspre mamă, Vasile Maxim, îmi povestea despre peripeţiile sale de soldat în Uniunea Sovietică. Bunicul căzuse prizonier la cotul Donului. Apoi, a revenit în România cu Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan“. Pe atunci, nu înţelegeam prea bine ce este Uniunea Sovietică. Ştiam doar că se
află la 30 de minute de mers cu bicicleta. Ani la rând, m-am plimbat pe malul Prutului şi m-am uitat pe partea cealaltă.
Văzusem, pe teritoriul sovietic, o căsuţă dărăpănată care devenise obiect de studiu. Un bărbat între două vârste trebăluia mereu în jurul casei, refuzând parcă să se uite pe malul românesc de unde îl priveam eu. După mai bine de un deceniu, când Uniunea Sovietică nu mai exista, am traversat Prutul şi am mers la acea casă. Vroiam să aflu din gura acelui bătrân ce făcea acolo şi, în special, ce însemna să fii ultimul om din URSS.

Ungheni, Republica Moldova, un deceniu mai târziu

Grigore, moldovean de origine română în vârstă de 65 de ani, nu a avut niciodată nevoie de un paşaport pentru a trece în ţara vecină, România, şi asta pentru că traversează înot Prutul care curge în spatele casei sale. De la prima sa trecere clandestină în 1964, Grigore a înfruntat
de mai multe ori riscul de a fi prins (....)