de Călin CIOBOTARI
Jurnalistul ieşean Ştefan Susai şi-a adunat în volum materialele de presă realizate de-a lungul unui deceniu, pe diferite teme legate de Republica Moldova .
În Romania se vorbeste puţin despre Republica Moldova. Cât despre scris, în afară de lapidare informaţii venite pe agenţiile de ştiri, peisajul este aproape pustiu. Chişinăul continuă să rămână, pentru cei mai mulţi dintre români, un spatţiu aureolat de un straniu şi trist exotism, iar basarabenii un fel de „minus-români" recunoscuţi şi asumaţi doar la suprafeţele discursurilor oficiale. Relaţia dintre România şi Republica Moldova este una ipocrită, plimbându-se între retorica fadă şi indiferenţa greu deghizată în bunăvoinţă de autorităţile de la Bucureşti. Problema transnistreană continuă să fie tratată ca una de „politică externă", însă a încetat de mult să mai facă vreun rating. Se mai aude când şi când de vreun transport ilegal de ţigări pe la Albiţa, or de poziţionări „lăudabile" în topurile referitoare la traficul de carne vie. Tinerii de peste Prut, care studiază în România, îşi ascund în faldurile politeţii deziluzia faţă de interesul scăzut al românilor pentru... români, iar românii au tendinţa nedisimulată de a-i cataloga drept „minoritate". Asemenea ţiganilor, evreilor sau chinezilor care lucrau la Palas. Axa Bucureşti - Chişinău este, în fapt, axa Noi - Ei. Ca să nu mai spunem că trei sferturi dintre români cunosc mai bine „realităţile" de pe Coasta de Azur, decât cele ale spaţiului transprutean. O bunăvoinţă tolerantă ascunde răceală şi delăsare.
Susai, un jurnalist de teren
Într-un astfel de context socio-spiritual, cartea jurnalistului Ştefan Susai, „Ultima casă din URSS" (Editura T), are meritul de a „funcţiona" asemenea unei introduceri într-o lume nu pe cale de dispariţie, ci pe cale de transformare în altceva. Alcătuit din reportaje, interviuri, texte de opinie, sau chiar transcrieri ale unor incitante dezbateri, volumul creionează o serie de decupaje din societatea moldovenească, aşa cum i-a apărut ea jurnalistului ieşean pe parcursul deceniului 1998-2009.
E de precizat, de la început, că Ştefan Susai nu este un jurnalist de laptop, sau de televizor, ci, într-un mod catalogat astăzi drept desuet, face presă de teren, în sensul cel mai realist al termenului. Are inconştienţa aceea frumoasă a corespondenţilor de război de altădată, îi place riscul, aventura şi, în general, este bolnav incurabil de verbul ce însoţeşte orice demers jurnalistic adevărat: „a afla". A trecut de sute de ori Prutul, cunoaşte în detaliu Republica Moldova, a ajuns în Transnistria, în momentele de vârf ale conflictului, şi a fost corespondent la Moscova al „Jurnalului de la Chişinau". A cunoscut, deopotrivă, birourile luxoase ale înalţilor demnitari din Republica, dupa cum, la fel de bine, a cunoscut curţile mizere în care se consumă dramele personale ale basarabenilor de rând. A călătorit, ilicit uneori, prin „taxiuri" inventate de vreun şofer basarabean dispus să-şi rişte pielea cu transporturi de „fascişti români", a simţit umilinţa şi batjocora de pe ruta feroviară Ungheni - Iaşi, după cum i-a plăcut să se afunde în fabuloasa şi pitoreasca lume din celebrul tren Chişinău - Moscova. Uneori a făcut foamea, alteori i s-a întâmplat să nu ştie cu exactitate când se va întoarce din periplurile sale, uneori a stat lângă şefi de stat, alteori lângă cei mai simpli dintre oamenii simpli. L-au preocupat, deopotrivă, politicul şi socialul, istoria şi viaţa de zi cu zi a basarabenilor, materia şi spiritul unei comunităţi aflate mereu la intersectţa dintre cântecele de sirenă ale maicii Rusia şi mirajul strălucitor al Occidentului, într-o eternă dialectică a speranţei şi nefericirii, a ospitalităţii exagerate şi a refuzului preconceput.
Frânturi dintr-o naraţiune continuă
Ca structurare, Ştefan Susai a optat în special pentru criteriul cronologic, în felul acesta volumul putând fi lecturat (şi) sub forma unei naraţiuni, cu evoluţii factice şi caracteriale. Cititorul poate observa, pe cont propriu, cum s-au modificat, în bine sau în rău, anumite situaţii, fie ţinând de geo-politică, fie de imediatul cotidian, după cum, la fel de bine, poate nota constante ale deceniului pus în discuţie de jurnalist. De la ştirea conform căreia „România cere Republicii Moldova să îşi plătească datoriile", la „România a livrat Republicii Moldova armament învechit", de la constatarea că „La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS", la „Moldova, între Uniunea Sovietică şi Uniunea Europeană" etc. La fel, interesant de urmărit cum s-au poziţionat de-a lungul timpului personaje publice precum Constantin Simirad, Iurie Roşca, Ilie Ilaşcu, Ion Druţă, Petru Lucinschi şi alţii. Susai realizează apoi un apreciabil portret psihologic al preşedintelui Voronin, axat în special pe întâlnirile pe care, personal, le-a avut cu liderul de la Chişinău. În fine, poate cea mai dramatică secţiune a volumului de faţă, „Peripeţiile transnistrene", cu relatări din zonele fierbinţi ale Tiraspolului, or cu radiografierea situaţiei triste a învăţământului românesc în spaţiul transnistrean.
Între statistică, umor şi melancolie
Pe lângă stilul pur jurnalistic, concis şi preocupat să sublinieze „ştirea", axat pe oferirea unor date de natură statistică, Ştefan Susai nu neglijează textele personale, de opinie, acolo unde îşi lasă subiectivitatea liberă şi caută a decoperta umanitatea ascunsă în facticitatea istorică. Reportajele sunt pigmentate cu un umor de cele mai multe ori amar, dar şi cu puseuri de melancolie realistă. Lipseşte patima, lipsesc deşănţările naţionaliste, lipseşte maniera aceea bolnavicioasă de raportare patetică şi zgomotoasă la un spaţiu şi la o istorie în continuă prefacere.
Contraste
Îţi dai seama, terminând de citit cartea, că pe autorul ei, privit în dubla perspectivă de jurnalist şi aventurier modern, l-a sedus, cu prioritate, modul acesta contrastant în care este alcătuită Republica Moldova. O ţară în care unii cetăţeni îşi vând rinichii, iar alţii îşi conduc degajati limuzinele, o capitală în care verdele halucinant al parcurilor e străpuns de vestigiile sovietizării nemiloase, o ţară în care se vorbeşte şi se gândeşte, simultan, româneşte şi ruseşte. Pentru cine nu e la curent cu paradoxalităţile transprutene, cartea lui Ştefan Susai poate părea, adesea, una ştiinţifico-fantastică. Pentru cine a trecut pe acolo şi a văzut mai mult decât se poate vedea de la fereastra unui autocar sau a unei camere de hotel, „Ultima casă din URSS" e alcatuită din ecourile unui strigăt dureros, sfâşietor şi, iarăşi paradoxal, neauzit. Sau, cum observă Mihai Razvan Ungureanu în prefaţă, avem de-a face cu „o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi".
Toate acestea sunt dovezi ale unei legături speciale pe care jurnalistul ieşean o are cu Republica Moldova, o legătura ce va genera, mai mult ca sigur, noi călştorii, noi analize, si, de ce nu, noi cărţi care sa apropie două lumi atât de asemănătoare şi, simultan, atât de diferite.
http://flacarais.ro/cms/site/f_is/news/republica_moldova_ultima_casa_din_urss_21191.html
