Radio Europa Liberă despre "Ultima casă din URSS"

Articolul scriitorului Dumitru Crudu poate fi citit şi pe site-ul Radio Europa Liberă: http://www.europalibera.org/content/article/1865623.html

Scriitorul Dumitru Crudu, pe blogul său, despre "Ultima casă din URSS"

Cum îi vede un cetăţean român pe cetăţenii moldoveni
de Dumitru Crudu

Primul lucru care-ţi sare în ochi atunci cînd citeşti cartea jurnalistului ieşean Ştefan Susai- Ultima casă din URSS- e autenticitatea ei. Absolut toate tabletele, schiţele şi interviurile incluse în acest volum au la origine un fapt trăit de către autor. Ştefan Susai nu vorbeşte despre Republica Moldova şi despre diaspora românească din Rusia din auzite, ci plecînd de la propriile sale experienţe pe care le-a avut la Chişinău, Mingir, Tiraspol sau Moscova. De aceea, de multe ori, punctul său de vedere este insolit şi surprinzător. În acelaşi timp, însă, autorul acestei mici enciclopedii care ar mai putea fi întitulată şi aşa: Republica Moldova văzută de un cetăţean roman timp de aproape două decenii, nu îşi impune făţiş concluziile sale, el pur şi simplu înfăţişează o realitate, pe cînd concluziile le trage singur cititorul. Cartea lui Ştefan Susai e un dicţionar relevant şi bulversant de detalii, din care se configurează un tablou convingător şi emoţionant. Iată doar cîteva dintre ele. Scriitorul Ion Druţă nu s-a întîlnit niciodată cu reprezentanţii Ambasadei Române din Moscova sau cu diaspora românească din Rusia şi nu a participat la nici o întîlnire organizată de aceştia. Sau un alt amănunt. Cînd a auzit că a introdus un cetăţean roman în Tighina, şoferului taxiului au început să-i tremure mîinile. Sau un alt detaliu. Cu toate că filmau stema transnistreană de pe teritoriul controlat de organele de drept ale Republicii Moldova, grănicerul transistrean s-a repezit spre camera de filmat acoperind-o cu mîinile.
Başca spiritul său de atent observator, Ştefan Susai mai are şi capacitatea de-a fi sincer, astfel încît tabletele trec uşor în spovedanii, iar măturisirile în nişte mici povestiri autobiografice în care acesta povesteşte, de exemplu, cum i-a fost refuzat permisul de şedere în Republica Moldova sau cum era privit ponciş de către grănicerii moldoveni.
În acelaşi timp cartea lui Ştefan Susai ar trebui citită în paralel cu volumul lui Constantin Cheianu Sex-perestroika, căci, ambele vorbesc despre cum pot fi subminate şi spulberate ideile preconcepute şi clişeile pe care le au cetăţenii moldoveni faţă de cetăţenii români şi invers.
Din Chişinău, Dumitru Crudu, pentru Radio Europa Liberă

http://crudu.ziarulstrazii.com/2009/10/cum-ii-vede-un-cetatean-roman-pe-cetatenii-moldoveni/

"Ultima casă din URSS" se lansează şi în Republica Moldova

Lansarea volumului "Ultima casă din URSS" va avea loc la Chişinău joi, 5 noiembrie 2009, la Librăria din Centru, de la orele 18.00.

“Expresul de Ungheni” a semnalat apariţia volumului “Ultima casă din URSS” în ediţia din 19 octombrie 2009

Ungheniul într-o carte a jurnalistului Ştefan Susai


“La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS". Este un articol, semnat de jurnalistul ieşean Ştefan Susai, scris cu peste un deceniu în urmă, şi care a bulversat pe atunci opinia publică din oraşul de pe malul Prutului. Articolul respectiv se regăseşte acum în cartea jurnalistului, “Ultima casă din URSS”, editată recent la Iaşi.
“Cartea Ultima casă din URSS cuprinde doar o mică parte din întîmplările la care am fost martor. Sînt texte, unele publicate în presa de dincolo şi de dincoace de Prut, iar altele de sertar.
Republica Moldova nu este o ţară a femeilor uşoare, rackeţilor şi a „ruşilor de peste Prut“, aşa cum am auzit în dese rînduri. În Republica Moldova, oamenii simpli caută să îşi trăiască viaţa ignorînd, pe cît posibil, derapajele democratice. Îmi doresc ca această carte să ajute cititorii, mai ales pe cei care nu au traversat niciodată Prutul, să înţeleagă că în fostul spaţiu al Uniunii Sovietice trăiesc oameni normali”, susţine autorul.
“Cartea jurnalistului Ştefan Susai, „Ultima casă din URSS", are meritul de a „funcţiona" asemenea unei introduceri într-o lume nu pe cale de dispariţie, ci pe cale de transformare în altceva. Alcătuit din reportaje, interviuri, texte de opinie, sau chiar transcrieri ale unor incitante dezbateri, volumul creionează o serie de decupaje din societatea moldovenească, aşa cum i-a apărut ea jurnalistului ieşean pe parcursul deceniului 1998-2009”, menţionează, în publicaţia “Flacăra Iaşului” din 10 octombrie, Călin Ciobotari. (L.B.)
Vă propunem în continuare un fragment din articolul jurnalistului ieşean despre oraşul Ungheni, aşa cum l-a văzut dînsul cu un deceniu în urmă.
“Locuitorii oraşului Ungheni din Republica Moldova încă mai speră în reînvierea Uniunii Sovietice. Comuniştii, învingători în alegerile locale, au promis reîntoarcerea în trecut. Ungheniul este un oraş sovietic. În albumele de prezentare a Republicii Moldova, numele oraşului este evitat cu bună ştiinţă, iar pozele lipsesc cu desăvîrşire. Ungheni. Un oraş aflat pe malul stîng al Prutului, la 20 km de Iaşi. Un oraş fără identitate. În 1944, Ungheniul era doar un cătun cu cîteva sute de suflete. Astăzi, este un oraş cu peste 40.000 de locuitori. Fiecare oraş are o poveste a sa. Povestea Ungheniului este o dramă. Locuitorii acestui oraş, înfiinţat de sovietici la hotarele fostei URSS, doresc reînvierea Uniunii Sovietice şi reîntoarcerea la comunism. O plimbare în oraşul Ungheni reprezintă, fără nici o exagerare, o întoarcere în trecut. (...)
Nu găseşti aici prea multe monumente istorice, muzee ori teatre, deşi populaţia depăşeşte 40.000 de locuitori. Singurul monument din oraş a fost ridicat „în memoria soldaţilor sovietici care au eliberat patria de sub ocupaţia nazistă şi fascistă“. În centrul oraşului, în faţa monumentului, se află Hotelul „Drujba“ („Prietenia“), acum rebotezat „Dacia“. Lîngă hotel este situată o clădire cu opt etaje, cea mai înaltă din zonă, în care îşi desfăşura activitatea Comitetul Raional al Partidului. La doar cîţiva paşi, în faţa liceului cu predare în limba rusă, era amplasat singurul bust din oraş, care aparţinea lui V.I. Lenin. Acum, locul acestuia a fost luat de Mihai Eminescu. Dacă pe soclu nu ar scrie cui îi aparţine bustul, Eminescu ar putea fi confundat cu Freddie Mercury, regretatul vocalist al formaţiei britanice Queen, atît de nereuşită este sculptura. (...)”.
Apropo, cartea “Ultima casă din URSS” poate fi găsită şi în librăriile din Chişinău.

http://www.expresul.com/index.php?option=com_content&view=article&id=928:ungheniul-intr-o-carte-a-jurnalistului-tefan-susai&catid=85:stiri&Itemid=181

“Mai aproape de Europa”, ediţia din 10 octombrie 2009

Accesând linkurile de mai jos aveţi posibilitatea să reascultaţi emisiunea „Mai aproape de Europa”, realizată de Stela Popa. Ştefan Susai a fost unul dintre invitaţii emisiunii din 10 octombrie şi a vorbit ascultătorilor despre volumul „Ultima casă din URSS”, despre experienţele sale din Transnistria şi despre întâlnirile cu fostul preşedinte al republicii Moldova, Vladimir Voronin.

http://www.voceabasarabiei.net/index.php/mai-aproape-de-europa-cu-stela-popa/5003-audiomai-aproape-de-europa--cu-stela-popa-10-octombrie-2009

http://stelapopa.unimedia.md/2009/10/11/7469/

Prezentatorul TV Constantin Drăgan recomandă cititorilor REALITATEA.NET cartea lui Ştefan Susai, "Ultima casă din URSS": o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal graniţa Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol şi care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.

Octombrie 1997. Mă hotărăsc să merg la Moscova. Cum n-am bani de avion, îmi spun că ar fi foarte interesant să iau trenul. Din Chişinău. Mă urc în garnitura pe care scrie CFM (Căile Ferate Moldoveneşti), într-un vagon uriaş, cu perdeluţe brodate şi care miros a săpun de rufe. La intrarea în Ucraina, grănicerul mă întreabă de o asigurare de sănătate la care nici o lege nu mă obligă. Omul nu vorbeşte nici o limbă de circulaţie dar ştie să îmi spună că vrea 20 de dolari. Negociez şpaga până la 15.
Octombrie 2009, citesc: “La Briansk, în trenul care mă aducea de la Moscova, ucraineanul insistă că am nevoie de asigurare medicală. În cele din urmă, i-am plătit 90 de ruble, iar în dreptul semnăturii i-am scris cu litere latine, mare PU.... Revoltat, ucraineanul mi-a spus că trebuie să facem alta asigurare. <>. A cedat, nu de alta dar, mai importante decât semnatura erau, nu-i aşa, rublişoarele.”
Mai 2007. Pornesc spre Sulina unde, în proaspăta mea calitate de reporter Realitatea Tv, îmi propun să fac câteva reportaje. Printre ele, unul despre ultima casă din Uniunea Europeană. Cum Sulina e cea mai estică localitate din România, iar România, cel mai estic stat din UE, un coleg, fost marinar, mi-a dat nu doar ideea ci şi busola cu care să merg pe străzi în căutarea casei cu pricina. Am găsit-o. Aparţine unui vameş destul de simpatic.
Septembrie 2009, citesc: “Ani la rând, m-am plimbat pe malul Prutului şi m-am uitat pe partea cealaltă. Văzusem pe teritoriul sovietic, o căsuţă dărăpănată care devenise obiect de studiu. Un bărbat între două vârste trebăluia mereu în jurul casei…(…) După mai bine de un deceniu, când Uniunea Sovietică nu mai exista, am traversat Prutul şi am mers la acea casă. Vroiam să aflu din gura acelui bătrân ce făcea acolo şi, în special, ce însemna să fii ultimul om din URSS”.
Pe Ştefan Susai l-am cunoscut în primăvara lui 2004, în momentul în care, fiind responsabil de comunicare la Radio Delta RFI, am purces către Iaşi ca să organizez lansarea unui studio local. Prima descoperire: toată lumea în Iaşi a auzit de el. A doua: e cel mai hâtru dintre moldovenii cunoscuţi. A treia: e adesea suficient de inconştient încât să se bage în tot felul de situaţii cărora le ştie doar începutul şi despre care nu are decât o vagă idee despre cum ar fi bine să se termine.
Ulterior, multă vreme după ce am părăsit radioul amintit, cel puţin o dată pe săptămână primeam un telefon de la Ştefan care tocmai aflase un banc nou şi, ştiindu-mi slăbiciunea pentru partea amuzantă a vieţii, nu se putea abţine să mi-l spună.
"Ultima casă din URSS" nu cred că se doreşte a fi o lucrare literară. Metaforele, epitetele, figurile de stil sunt superbe dar lipsesc aproape cu desăvârşire. E o înşiruire de reportaje realizate cale de mai bine de 10 ani de către un ziarist, din cei destul de puţini care au scris enorm despre Republica Moldova… numai după ce au fost acolo. Imagini şi situatii absolut halucinante, discuţii cu şefi de stat şi miniştri care, deşi trăiesc în anii ’90 sau 2000 par să fi rămas în perioada anilor ‘50, scriitori care n-au chef să se dea români doar ca să facă frumos în presă, ori profesori care, atunci când nu au mai avut săli în care să îşi ţină cursurile, şi-au adus elevii în faţa Sovietului Suprem din Tiraspol şi i-au învăţat acolo aceleaşi lucuri pe care le-ar fi predat într-o şcoală dotată, daca nu cu zeci de computere, măcar cu o instalaţie de încălzire centrală.
Reportajele – povestiri au rareori mai mult de 5 pagini şi nu încearcă în nici un fel să creeze imagini altfel decât prin prezentarea directă a unor fapte cărora nimeni nu le neagă existenţa, dar despre care nu prea ştiam că au fost cu adevarat. Nu e vorba despre adevăruri mari sau oficiale, ci despre o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal graniţa Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol şi care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.
Oricum, e o carte foarte departe de obositele din naştere sintagme “fraţii noştri de peste Prut”, “podul de flori”, “fiii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, sau “nu vrem să fim cu voi fiindcă sigur voi vreţi să ne furaţi bogăţiile”.
Este probabil pentru prima dată când eu aflu cum a arătat şi, pe alocuri, încă arată Republica Moldova, altfel decât prin ştirile oficiale şi inevitabil echilibrate, sau prin cele câteva drumuri scurte pe care le-am făcut la Chişinău în ultimii 18 ani.

http://www.realitatea.net/jurnal-de-lectura-cu-prezentatorul-tv-constantin-dragan--verde-frunza-de-susai----din-ce-citeai--te-tot-mirai_636632.html

Interviu cu Ştefan Susai la Radio Vocea Basarabiei

În prima emisiune „Mai aproape de Europa” din acest sezon, a studioului din Bucureşti al postului de radio Vocea Basarabiei, realizatoarea Stela Popa îl va avea ca invitat pe jurnalistul Ştefan Susai. Emisiunea va putea fi ascultată în direct, sâmbătă, 10 octombrie 2009, de la ora 18.00 şi în reluare, tot sâmbătă, dar de la ora 23.00. Pentru a asculta interviul accesaţi: http://voceabasarabiei.net/.

„Ultima casă din URSS” în librăriile Cartier din Chişinău

Editura Cartier din Republica Moldova începe să distribuie în librăriile sale din Chişinău volumul de debut al jurnalistului Ştefan Susai, „Ulima casă din URSS”. Cartea de publicistică poate fi găsită în următoarele librării: Casa Cărţii, Librăria din Hol, Vărul Shakespeare, Librăria din Centru şi Librăria 9.
„Ultima casă din URSS” va beneficia de o lansare şi în Republica Moldova până la finele acestui an. Vom reveni cu mai multe amănunte.

http://cartier.md/librarii

Cronică de carte, Flacăra Iaşului

Republica Moldova, "Ultima casă din URSS"
de Călin CIOBOTARI

Jurnalistul ieşean Ştefan Susai şi-a adunat în volum materialele de presă realizate de-a lungul unui deceniu, pe diferite teme legate de Republica Moldova .
În Romania se vorbeste puţin despre Republica Moldova. Cât despre scris, în afară de lapidare informaţii venite pe agenţiile de ştiri, peisajul este aproape pustiu. Chişinăul continuă să rămână, pentru cei mai mulţi dintre români, un spatţiu aureolat de un straniu şi trist exotism, iar basarabenii un fel de „minus-români" recunoscuţi şi asumaţi doar la suprafeţele discursurilor oficiale. Relaţia dintre România şi Republica Moldova este una ipocrită, plimbându-se între retorica fadă şi indiferenţa greu deghizată în bunăvoinţă de autorităţile de la Bucureşti. Problema transnistreană continuă să fie tratată ca una de „politică externă", însă a încetat de mult să mai facă vreun rating. Se mai aude când şi când de vreun transport ilegal de ţigări pe la Albiţa, or de poziţionări „lăudabile" în topurile referitoare la traficul de carne vie. Tinerii de peste Prut, care studiază în România, îşi ascund în faldurile politeţii deziluzia faţă de interesul scăzut al românilor pentru... români, iar românii au tendinţa nedisimulată de a-i cataloga drept „minoritate". Asemenea ţiganilor, evreilor sau chinezilor care lucrau la Palas. Axa Bucureşti - Chişinău este, în fapt, axa Noi - Ei. Ca să nu mai spunem că trei sferturi dintre români cunosc mai bine „realităţile" de pe Coasta de Azur, decât cele ale spaţiului transprutean. O bunăvoinţă tolerantă ascunde răceală şi delăsare.

Susai, un jurnalist de teren
Într-un astfel de context socio-spiritual, cartea jurnalistului Ştefan Susai, „Ultima casă din URSS" (Editura T), are meritul de a „funcţiona" asemenea unei introduceri într-o lume nu pe cale de dispariţie, ci pe cale de transformare în altceva. Alcătuit din reportaje, interviuri, texte de opinie, sau chiar transcrieri ale unor incitante dezbateri, volumul creionează o serie de decupaje din societatea moldovenească, aşa cum i-a apărut ea jurnalistului ieşean pe parcursul deceniului 1998-2009.
E de precizat, de la început, că Ştefan Susai nu este un jurnalist de laptop, sau de televizor, ci, într-un mod catalogat astăzi drept desuet, face presă de teren, în sensul cel mai realist al termenului. Are inconştienţa aceea frumoasă a corespondenţilor de război de altădată, îi place riscul, aventura şi, în general, este bolnav incurabil de verbul ce însoţeşte orice demers jurnalistic adevărat: „a afla". A trecut de sute de ori Prutul, cunoaşte în detaliu Republica Moldova, a ajuns în Transnistria, în momentele de vârf ale conflictului, şi a fost corespondent la Moscova al „Jurnalului de la Chişinau". A cunoscut, deopotrivă, birourile luxoase ale înalţilor demnitari din Republica, dupa cum, la fel de bine, a cunoscut curţile mizere în care se consumă dramele personale ale basarabenilor de rând. A călătorit, ilicit uneori, prin „taxiuri" inventate de vreun şofer basarabean dispus să-şi rişte pielea cu transporturi de „fascişti români", a simţit umilinţa şi batjocora de pe ruta feroviară Ungheni - Iaşi, după cum i-a plăcut să se afunde în fabuloasa şi pitoreasca lume din celebrul tren Chişinău - Moscova. Uneori a făcut foamea, alteori i s-a întâmplat să nu ştie cu exactitate când se va întoarce din periplurile sale, uneori a stat lângă şefi de stat, alteori lângă cei mai simpli dintre oamenii simpli. L-au preocupat, deopotrivă, politicul şi socialul, istoria şi viaţa de zi cu zi a basarabenilor, materia şi spiritul unei comunităţi aflate mereu la intersectţa dintre cântecele de sirenă ale maicii Rusia şi mirajul strălucitor al Occidentului, într-o eternă dialectică a speranţei şi nefericirii, a ospitalităţii exagerate şi a refuzului preconceput.

Frânturi dintr-o naraţiune continuă
Ca structurare, Ştefan Susai a optat în special pentru criteriul cronologic, în felul acesta volumul putând fi lecturat (şi) sub forma unei naraţiuni, cu evoluţii factice şi caracteriale. Cititorul poate observa, pe cont propriu, cum s-au modificat, în bine sau în rău, anumite situaţii, fie ţinând de geo-politică, fie de imediatul cotidian, după cum, la fel de bine, poate nota constante ale deceniului pus în discuţie de jurnalist. De la ştirea conform căreia „România cere Republicii Moldova să îşi plătească datoriile", la „România a livrat Republicii Moldova armament învechit", de la constatarea că „La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS", la „Moldova, între Uniunea Sovietică şi Uniunea Europeană" etc. La fel, interesant de urmărit cum s-au poziţionat de-a lungul timpului personaje publice precum Constantin Simirad, Iurie Roşca, Ilie Ilaşcu, Ion Druţă, Petru Lucinschi şi alţii. Susai realizează apoi un apreciabil portret psihologic al preşedintelui Voronin, axat în special pe întâlnirile pe care, personal, le-a avut cu liderul de la Chişinău. În fine, poate cea mai dramatică secţiune a volumului de faţă, „Peripeţiile transnistrene", cu relatări din zonele fierbinţi ale Tiraspolului, or cu radiografierea situaţiei triste a învăţământului românesc în spaţiul transnistrean.

Între statistică, umor şi melancolie
Pe lângă stilul pur jurnalistic, concis şi preocupat să sublinieze „ştirea", axat pe oferirea unor date de natură statistică, Ştefan Susai nu neglijează textele personale, de opinie, acolo unde îşi lasă subiectivitatea liberă şi caută a decoperta umanitatea ascunsă în facticitatea istorică. Reportajele sunt pigmentate cu un umor de cele mai multe ori amar, dar şi cu puseuri de melancolie realistă. Lipseşte patima, lipsesc deşănţările naţionaliste, lipseşte maniera aceea bolnavicioasă de raportare patetică şi zgomotoasă la un spaţiu şi la o istorie în continuă prefacere.

Contraste
Îţi dai seama, terminând de citit cartea, că pe autorul ei, privit în dubla perspectivă de jurnalist şi aventurier modern, l-a sedus, cu prioritate, modul acesta contrastant în care este alcătuită Republica Moldova. O ţară în care unii cetăţeni îşi vând rinichii, iar alţii îşi conduc degajati limuzinele, o capitală în care verdele halucinant al parcurilor e străpuns de vestigiile sovietizării nemiloase, o ţară în care se vorbeşte şi se gândeşte, simultan, româneşte şi ruseşte. Pentru cine nu e la curent cu paradoxalităţile transprutene, cartea lui Ştefan Susai poate părea, adesea, una ştiinţifico-fantastică. Pentru cine a trecut pe acolo şi a văzut mai mult decât se poate vedea de la fereastra unui autocar sau a unei camere de hotel, „Ultima casă din URSS" e alcatuită din ecourile unui strigăt dureros, sfâşietor şi, iarăşi paradoxal, neauzit. Sau, cum observă Mihai Razvan Ungureanu în prefaţă, avem de-a face cu „o suită de imagini, unele pitoreşti, unele cutremurătoare, disparate în timp, piese ale unui puzzle destul de complicat, de neînţeles pentru mulţi dintre noi".
Toate acestea sunt dovezi ale unei legături speciale pe care jurnalistul ieşean o are cu Republica Moldova, o legătura ce va genera, mai mult ca sigur, noi călştorii, noi analize, si, de ce nu, noi cărţi care sa apropie două lumi atât de asemănătoare şi, simultan, atât de diferite.

http://flacarais.ro/cms/site/f_is/news/republica_moldova_ultima_casa_din_urss_21191.html

Suplimentul de Cultură nr. 243

"Suplimentul de Cultură" prezintă în numărul său din această săptămână, la rubrica Semnal, volumul "Ultima casă din URSS".