Pentru a scăpa de sărăcie, cetăţenii Moldovei îşi vând rinichii

Un raport al Serviciului de Informaţii şi Securitate din Republica Moldova atrage atenţia primului ministru în legătură cu creşterea numărului de cetăţeni care îşi vând rinichii pentru a nu muri de foame. Cazul localităţii Mingir este prezentat ca fiind extrem de grav, mulţi localnici fiind atraşi în Turcia, unde au fost operaţi pentru a li se lua unul dintre rinichi. Documentul precizează că o persoană a dispărut fără urmă după operaţie. Republica Moldova a devenit locul din care reţele internaţionale cumpără la preţuri de nimic organele multora dintre cetăţeni. Mingir, judeţul Lăpuşna, Republica Moldova. Fie că vizitai Mingirul acum 50 de ani, fie în aceste zile sau peste o jumătate de secol, tabloul rămâne acelaşi: un sat cu uliţe desfundate, case de chirpici şi oameni trişti. Porţile fostului colhoz scârţâie în bătaia vântului, iar sunetul seamănă, parcă, cu un strigăt de disperare al locuitorilor din Mingir. (...)
Pe Vasile Moisei l-am găsit în via de lângă casă. Deşi are 31 de ani, Vasile a trecut prin atâtea greutăţi cât nu trec alţii într-o viaţă întreagă. În vie, la adăpost de ochii indiscreţi ai vecinilor, Vasile şi-a povestit drama. (...)

Preşedintele Lucinschi nu vrea să mai audă de românii deportaţi in Gulag

Interviu cu Petru Lucinschi


Petru Lucinschi este un om extrem de complex. De multe ori mă uitam la el şi doream să ştiu ce gândeşte. Deşi o viaţă întreagă a fost devotat Moldovei în timpul Uniunii Sovietice, Petru Lucinschi a deţinut funcţii importante în aparatul PCUS. A fost, la un moment, dat membru al secretariatului Comitetului Central. Era, aşadar, unul dintre cei mai puternici oameni din URSS. Ca preşedinte al Moldovei nu mai are însă nici puterea şi nici influenţa pe care le avea un prim-secretar al RSS Moldovenească. În septembrie 1999 am avut ocazia să discut, pe îndelete, la Iaşi, cu Petru Lucinschi. Preşedintele Republicii Moldova sosise la invitaţia primarului Constantin Simirad. (...)
Ştefan Susai: Din câte ştiu, vă place foarte mult istoria. Sunteţi chiar specialist în istorie. Amintiţi deseori faptele de vitejie ale strămoşilor. În acelaşi timp, aţi avut o funcţie foarte importantă în Uniunea Sovietică. Eraţi unul dintre cei mai puternici oameni, membru în Comitetul Central. Nu v-am auzit însă să vorbiţi de o perioadă neagră din istoria recentă. Este vorba de deportatea moldovenilor în Siberia.
Petru Lucinschi: Păi cum nu am vorbit? Sunt editate, printre altele, cărţi serioase. Una dintre ele este scrisă de ministrul Securităţii din Republica Moldova, care a fost ajutat de mine să pătrundă în toate arhivele acestea ca să publice. Este o pagină din istoria noastră, foarte regretabilă, şi nu poţi să fugi de ea. Este o consecinţă a acestui sistem în care am trăit.
Ştefan Susai: Şi ce faceţi ca preşedinte pentru moldovenii care au fost deportaţi în Gulag? Şi acum sunt foarte mulţi în Siberia...
Petru Lucinschi: Nu trebuie scoşi cu forţa de acolo. Da’ ce propuneţi acuma? Să-i aducem cu forţa încoace? Dacă omul s-a aranjat acolo? Da’ ce faceţi dumneavoastră să aduceţi în ţară românii din cătunele din America? De ce nu luptaţi pentru aceasta? Păi e aceeaşi situaţie...
Ştefan Susai: Diferenţa constă în faptul că în Siberia oamenii nu au fost trimişi la odihnă şi tratament...
Petru Lucinschi: Noi credem că Siberia este acea Siberie cu lagăre de altădată. În Siberia sunt aşezări şi oraşe foarte frumoase. Trăiesc foarte bine. Copiii au învăţat. Deci depinde de ei. Da, pot să vină. Poftim, la noi sunt deschise uşile. Să vină, au dreptul la cetăţenie. Dar deseori se întâmplă că noi avem tineri, cum sunteţi dumneavoastră, care sunt mai duri decât cei mai în vârstă. Cică trebuie să impunem... Ce trebuie să impunem, domnule? Nimic. Iată, noi trăim pe globul pământesc... Planeta e pe primul plan. (...)

Ilie Ilaşcu, prima zi de libertate

Chişinău, sâmbătă, 5 mai, ora 08.00. O zi obişnuită pentru locuitorii capitalei Republicii Moldova. În jurul orei 08.20, o străduţă care trece pe lângă Preşedinţia Republicii a fost blocată de o coloană de maşini oficiale din care au coborât un număr impresionant de ofiţeri ai Serviciului de Informaţii şi Securitate din Moldova. Trecătorii au început să şuşotească între ei: o fi fost cineva de la Uniunea Europeană ori vreun şef de stat. Spre surprinderea celor de pe stradă, Ilie Ilaşcu, încadrat de câţiva ofiţeri, a intrat în sediul Preşedinţ iei. În jumătate de oră, ştirea a făcut înconjurul capitalei. Ilie Ilaşcu a fost eliberat. (...)

Dicţionarul Moldovenesc-Românesc

Cu o zi înaintea întâlnirii dintre preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Voronin, Dicţionarul moldovenesc-românesc a ajuns şi în România. Specialiştii români sunt de părere că, prin editarea dicţionarului, puterea de la Chişinău doreşte ca Republica Moldova să nu mai fie considerată un al doilea stat românesc. Lingviştii, dar şi oamenii simpli consideră că puterea de la Chişinău îi jigneşte grav pe români numindu-i ţigani. (...)
La Chişinău am încercat să găsesc cartea. La librăria pro-românească „Eminescu“, o vânzătoare a întrebat retoric: „Iar a scos nebunul ăla o carte? Să o vândă singur, noi nu o primim“. La librăria pro-rusă „Academica“, situaţia era alta. Vânzătoarele tocmai aşezau cartea în vitrină, dar, pentru că nu eram atent, am crezut că e vorba de un volum oarecare. Întrebate dacă au dicţionarul, acestea mi-au răspuns: „Da, e o carte foarte bună pe care o recomandăm“. „Atunci, daţi-mi două.“ Ulterior, întâlnirea de la Stânca Costeşti dintre preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Voronin s-a lăsat cu scântei pe tema dicţionarului. Întrebaţi în ce limbă se înţeleg, cei doi au avut un schimb de replici pe un ton ridicat:
— „Eu vorbesc limba moldovenească“, a spus deranjat Voronin.
— „Eu vorbesc româna“, a precizat Iliescu.
— „Eu moldovenească“, nu s-a lăsat Voronin.
— „Am discutat în limba română,“ a căutat să conchidă Ion Iliescu.
— „Eu vorbesc limba moldovenească, dar domnul Iliescu, fiind un poliglot desăvârşit, m-a înţeles“, a găsit o explicaţie Voronin. (...)

Povestea unui imigrant român în Republica Moldova

Oare ce ar spune Nikita Hruşciov?


În 1991, la Ungheni, un grănicer sovietic mă petrece peste frontieră, spunându-mi: „Copile, trebuie să te orientezi politic. Toţi vor să plece, doar tu vrei să rămâi în URSS!“. Iulie 2008, după aproape două decenii de locuit în Chişinău fără acte... Mă prezint la Ministerul Dezvoltării Informaţionale pentru a obţine permisul de şedere în Republica Moldova. O doamnă de la informaţii îmi spune: „Sună la interior 64... şi vezi mai departe“. De la interiorul respectiv, o voce feminină mă trimite la Serviciul de Migraţie din cadrul Ministerului de Interne. Străbat Chişinăul şi ajung în clădirea cu pricina. Cum nu mă descurc în sinistra clădire a MAI, intru într-o încăpere pe a cărei uşă scrie „Serviciul de Combatere a Corupţiei“. Doi poliţişti joacă table. Auzind ce vreau, mă expediază într-o altă clădire: „Vezi că este peste drum. Intră acolo unde e uşa neagră“.
Nimeresc, în fine, şi mi se explică să merg la ultimul etaj. Într-o încăpere tronează, la un birou masiv, o tovarăşă uitată probabil acolo de la raportul secret al lui Hruşciov. (...)

Despre criza şcolilor româneşti din Transnistria cu Grigore Vieru

Interviu cu Grigore Vieru


După una dintre vizitele mele la Tiraspol, l-am întâlnit pe cunoscutul poet basarabean Grigore Vieru. Întâlnirea a fost cum nu se poate mai potrivită pentru a discuta despre dorinţa autorităţilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene de a închide şcolile româneşti.
Ştefan Susai: Domnule Vieru, care credeţi că este motivul real care a stat la baza acestei decizii, având în vedere că instituţiile de învăţământ româneşti funcţionau de peste un deceniu în Transnistria, iar autorităţile de acolo nu păreau foarte preocupate de închiderea lor în anii precedenţi?
Grigore Vieru: Asta este o politică veche, ţarist-sovietică de exterminare a limbii române, pentru că cei care luptă împotriva limbii române nu sunt proşti. Ei ştiu foarte bine că limba şi Biserica, în primul rând, au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Ştiind foarte bine acest lucru, ei au lovit, în primul rând, în Biserică şi în limbă. (...)

Şcoală românească în Transnistria?!

În perioada crizei şcolilor româneşti din Transnistria, au apărut în presa română tot felul de aberaţii. Un post de televiziune, să îi spunem (I)realitatea, o cita mereu pe Maria Roibu, directorul liceului românesc din Tighina. Intrigat, am întrebato, după ce am fost sunat din ţară: „Ce aţi declarat, pentru că am plecat cinci minute şi uitaţi ce spuneţi la televiziune“. „N-am spus nimic. Nu m-a sunat nimeni din România şi nu am auzit de postul ăsta“, mi-a replicat surprinsă doamna Roibu. Şi asta nu e nimic. Un ziar românesc cu bulină roşie declara că transmite în fiecare zi de la Tiraspol, însă eu nu văzusem nici un ziarist român. Citeam pe Internet gazetele şi spumegam de furie când scriau că relatează „de la faţa locului“. De altfel, puţini jurnalişti moldoveni s-au aventurat în Transnistria. S-a întâmplat, de exemplu, să ajungă la Tighina şi corespondentul TVR la Moscova, Liviu Iurea. Sosit la şcoală cu reprezentanţii regimului de la Tiraspol, Iurea i-a ameninţat pe oamenii care nu doreau să discute cu el. „Ştiţi cine sunt eu? Lasă că vă dau eu pe TVR să vadă toţi că nu mă lăsaţi să intru în curte.“ Deşi iniţial le-am confirmat tuturor că este jurnalist, am renunţat să îl susţin când am văzut că toţi îl acuză că s-a înţeles cu reprezentanţii separştiştilor. Mi-am spus atunci că nu ar fi rău ca Maria Roibu şi Ion Iovcev să vină în România. Invitaţi de Radio France Internationale, cei doi au participat la Iaşi la o dezbatere publică. (...)

Un meci de Liga Campionilor la Tiraspol

La finele lunii iulie 2006, în preliminariile Ligii Campionilor la fotbal, campioana Moldovei, Sheriff Tiraspol, urma să joace cu Spartak Moscova. Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât, pe lângă faptul că urma să iau o gură de aer „proaspăt“ din sfânta Republică Moldova, aveam ocazia să îi văd la treabă şi pe fotbaliştii moscoviţi al căror suporter sunt. (...)
Nu sunt genul de credincios care spune rugăciuni din oră în oră. Însă drumul Chişinău-Tighina-Tiraspol a fost un bun prilej de a repeta în gând „Tatăl nostru“ şi de a-mi face cruce cu limba. (...)
A doua zi am reuşit să ies din Transnistria cu mult noroc, şi asta pentru că mulţi suporteri ai echipei Spartak erau din Chişinău, iar pasajirca fiind plină ochi, grănicerul nu şi-a bătut capul cu verificările. La intrarea în România, poliţistul de frontieră mi-a văzut fularul şi m-a întrebat intrigat: „De unde veniţi?“. „Din Tiraspol. Afost meci în Liga Campionilor.“ „Mda“, a mârâit neconvingător poliţistul. „Ce lume!“, i-am spus. „Acolo sunt privit cu suspiciune că sunt român, ceea ce înseamnă spion. Întors în România sunt suspect că ţin cu Spartak Moscova şi că am fost la Tiraspol.“ „De ce nu ţii şi dumneata cu Dinamo sau du-te la meciuri cu Real Madrid“, mi-a recomandat poliţistul. (...)

La Ungheni, 40.000 de oameni aşteaptă reînvierea URSS

Locuitorii oraşului Ungheni din Republica Moldova încă mai speră în reînvierea Uniunii Sovietice. Comuniştii, învingători în alegerile locale, au promis reîntoarcerea în trecut. Ungheniul este un oraş sovietic. În albumele de prezentare a Republicii Moldova, numele oraşului este evitat cu bună ştiinţă, iar pozele lipsesc cu desăvârşire. Ungheni. Un oraş aflat pe malul stâng al Prutului, la 20 km de Iaşi. Un oraş fără identitate. În 1944, Ungheniul era doar un cătun cu câteva sute de suflete. Astăzi, este un oraş cu peste 40.000 de locuitori. Fiecare oraş are o poveste a sa. Povestea Ungheniului este o dramă. Locuitorii acestui oraş, înfiinţat de sovietici la hotarele fostei URSS, doresc reînvierea Uniunii Sovietice şi reîntoarcerea la comunism. O plimbare în oraşul Ungheni reprezintă, fără nici o exagerare, o întoarcere în trecut.
(...)
Nu găseşti aici prea multe monumente istorice, muzee ori teatre, deşi populaţia depăşeşte 40.000 de locuitori. Singurul monument din oraş a fost ridicat „în memoria soldaţilor sovietici care au eliberat patria de sub ocupaţia nazistă şi fascistă“. În centrul oraşului, în faţa monumentului, se află Hotelul „Drujba“ („Prietenia“), acum rebotezat „Dacia“. Lângă hotel este situată o clădire cu opt etaje, cea mai înaltă din zonă, în care îşi desfăşura activitatea Comitetul Raional al Partidului. La doar câţiva paşi, în faţa liceului cu predare în limba rusă, era amplasat singurul bust din oraş, care aparţinea lui V.I. Lenin. Acum, locul acestuia a fost luat de Mihai Eminescu. Dacă pe soclu nu ar scrie cui îi aparţine bustul, Eminescu ar putea fi confundat cu Freddie Mercury, regretatul vocalist al formaţiei britanice Queen, atât de nereuşită este sculptura. (...)

Ultima casă din URSS

Iaşi, România, anii ’80

Bunicul dinspre mamă, Vasile Maxim, îmi povestea despre peripeţiile sale de soldat în Uniunea Sovietică. Bunicul căzuse prizonier la cotul Donului. Apoi, a revenit în România cu Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan“. Pe atunci, nu înţelegeam prea bine ce este Uniunea Sovietică. Ştiam doar că se
află la 30 de minute de mers cu bicicleta. Ani la rând, m-am plimbat pe malul Prutului şi m-am uitat pe partea cealaltă.
Văzusem, pe teritoriul sovietic, o căsuţă dărăpănată care devenise obiect de studiu. Un bărbat între două vârste trebăluia mereu în jurul casei, refuzând parcă să se uite pe malul românesc de unde îl priveam eu. După mai bine de un deceniu, când Uniunea Sovietică nu mai exista, am traversat Prutul şi am mers la acea casă. Vroiam să aflu din gura acelui bătrân ce făcea acolo şi, în special, ce însemna să fii ultimul om din URSS.

Ungheni, Republica Moldova, un deceniu mai târziu

Grigore, moldovean de origine română în vârstă de 65 de ani, nu a avut niciodată nevoie de un paşaport pentru a trece în ţara vecină, România, şi asta pentru că traversează înot Prutul care curge în spatele casei sale. De la prima sa trecere clandestină în 1964, Grigore a înfruntat
de mai multe ori riscul de a fi prins (....)